Se afișează postările cu eticheta Electro Pop. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Electro Pop. Afișați toate postările

15 mar. 2023

Kate NV - WOW

 


Pe numele ei adevărat Katya Shilonosova , Kate NV e ceva ce n-ai mai auzit demult. Amestecă la marea artă bucăți de muzici experimentale cu sunete oarecum „pop“ și dă impresia că nu există reguli. Dealtfel într-unul din interviurile rusoaicei care se află la cel de-al patrulea album, aceasta a declarat cu nonșalanță că nu are absolut nicio problemă să asculte Karlheinz Stockhausen  și  Cristina Aguilera. Desigur, e puțin probabil ca oamenii care au ascultat-o pe cea din urmă să „guste“ fie și câte puțin din ciudățeniile etalate de Kate NV, dar asta e altă poveste. 

Pe măsură ce te afunzi sănătos în cele 11 trackuri ale acestui disc realizezi că ceea ce îți percep urechile este bucurie pură nealterată defel de cutume contemporane.  Dacă e să asculți doar piesa „nochoi zvonok (nightcall) “ vei avea impresia că ai descoperit o oază de originalitate  greu de găsit în alte compoziții din zilele noastre. Și asta pentru că – la fel cu alte momente ale discului – artista amestecă bucățele de pop japonez și sovietic cu sound-uri vestice, saxofoane specifice jazz-ului cu instrumente de percuție specifice downtempo, ghiveciul obținut fiind unul remarcabil,. 

Fiecare melodie de aici are ceva al ei și se prea poate ca șarmul acestui disc să vină și din faptul că artista folosește în înregistrările ei un pachet de sample-uri de la Found Sound Nation, provenit din instrumente deteriorate din școlile publice din Philadelphia. Așadar să nu te mire dacă la un moment dat auzi o ușă care scârțâie sau sunete analogice care te pot teleporta în funcție de imaginația fiecăruia pe tărâmuri mai mult decât magice.

Meow chat, piesa care închide acest disc pare a fi coloana sonoră a oricărui video – game din anii 80 în timp ce „d d dont“ pare a fi un strigăt împotriva pop-ului contemporan, realizat însă cu mijloace specifice acestui gen . „Confessions at the dinner table“  este plină de sintetizatoare care par a funcționa alandala, dar pentru o experiență memorabilă recomand din adâncul inimii să ascultați WOW cap – coadă, nu pe bucăți. Veți descoperi o artistă care elimină totalmente barierele dintre stilurile muzicale și veți fi tentați să strigați din răsputeri....Wow!




2 apr. 2019

Snapped Ankles - Stunning Luxury




Un soi de Șuie Paparude amestecat cu Joy Division și nebunia celor de la The KLF. Cam asta te așteaptă în momentul în care îți faci timp să asculți în liniște cele zece piese incluse pe albumul „Stunning Luxury“ al britanicilor care alcătuiesc trupa Snappes Ankles. Nu te încumeta să faci asta dacă nu ești pus pe descoperiri noi. S-ar putea să te frigi. Și asta pentru că nu e defel genul acela de piese care rulează în background în timp ce te îndeletnicești cu trimiterea unui email oficial și nici genu ăla de muzică de lift care te ajută să îți omori timpul pe la birou așteptând ora când ești gata s-o zbughești spre casă. E nebunie combinată cu paranoia, e flux și reflux în același val, e giga - mișto. 

Lucrurile debutează cât se poate de confuz căci ‘Pestisound (Moving Out)’ este tipul ăla de piesă care te face să te întrebi cât se poate de serios, „dar ce am ascultat eu p-acilea“?. Probabil că intenționat, cei de la Snapped Ankles au introdus un start cât se poate de fals, „bucata“ cu pricina părând a fi mai degrabă un jam – sesion executat de o formație a cărei componenți tocmai au îngurgitat o porție subsatnțială de alcool sau alte substanțe menite să trezească euforia. Din fericire, materialul se schimbă radical odată cu „Tailpipe“, care te parașutează în mijlocul unei păduri canadiene în care cineva tocmai a aruncat o sumedenie de sintetizatoare provenite de la o fabrică de instrumente muzicale. Stilistic, oamenii ăștia te surprind cu ceva greu de definit, aflat la răscrucea dintre legendarii Can și nu mai puțin faimoșii Utah Saints, nebunia“ degajată de chestiunea asta fiind greu cuantificabilă.  Iar dacă ai cumva curizoitatea să vezi cum sună piesa asta interpretată live....fii pregătit...vei vedea că Snapped Ankles nu-s tocmai la locul lor atunci când vine vorba de performance-uri. 

Urmează o altă doză de exhibiționism audio, căci Letter From Hampi Mountain „curge“ în cele 4 minuțele ale ei cât se poate de ciudat amestecând sound-uri orientale cu atitudini post – punk a la B 52s. Pe „Rechargeble“ oamenii experimentează alte năzbătii cât se poate de reușite și dau impresia că tocmai au reușit combinația perfectă între Cabaret Voltaire și LCD Soundsystem, la care au adăugat arome serioase de krautrock. „Delivery Van“ pare a fi un jam – session needitat niciodată din repertoriul celor de la Blondie, iar când asculți Three Steps of Development ai impresia că tocmai ai ascultat deodată Mr. Oizo și Joy Division. Cele cinci minute care se regăsesc în „Skirmish In The Suburbs “ au darul de a trece registrul sonor din nou mai mult către „underground“, iar „Dial The Rings On A Tree“ pare a fi scrisă special pentru coloana sonoră a unui film SF din anii 70. Penultima piesă „Drink and Glide“ este un alt moment puternic al acestui disc, care demonstrează că indivizii aceștisa știu să compună și melodii ceva mai comerciale. Era și clar că după un start fals discul se va termina în aceeași notă de suspans, iar „Dream And Formaldehyde“ are toate atu-urile pentru a fi declarată una din cele mai ciudate compoziții de aici. Și asta pentru că sound-urile de The Doors combinate cu aromele de Vangelis reușesc să surprindă într-un mod cât se poate de plăcut orice ureche sensibilă la experimente.

Snapped Ankles reușește să impresioneze cu un album în care amestecă la marea artă genuri muzicale considerate de mulți incompatibile. Și pentru asta merită admirație. În plus, oamenii ne aduc aminte că indiferent de Brexit, United Kingdom a fost și este țara în care muzica are alte valențe.. De neratat pentru cei deschiși la minte, de ocolit pentru urechile care încă mai cred că amestecul de genuri muzicale este bullshit. 

26 sept. 2018

Haiku Salut - There is no elsewhere





Dacă v-ați întrebat vreodată cum sună un album realizat de trei tipe mute și sunteți dispus să vă răpiți aproximativ 45 de minute din viața dumneavoastră, vă recomand cu căldură să ascultați Haiku Salut. Cel de-al treilea album al fetelor care și-au căptătat porecla „mute“ grație faptului că nu rostesc niciun cuvânt în concertele lor poartă numele de There Is No Elsewhere și gravitează în jurul stilurilor dreampop sau „electronică rurală“, după cum se specifică în press-release-ul discului. La capitolul influențe Louise Croft , Sophie Barkerwood și Gemma Barkerwood amintesc de coloanele sonore Yann Tiersen și Benoît Charest sau de  amestecul de electronice diverse  practicat de Múm. Și chiar și de romanele scriitorului japonez Haruki Murakami. Un alt amănunt care a făcut din Haiku Salut un nume deosebit este faptul că în concertele lor fetele evoluează alături de 20 de lămpi vintage care „clipesc“ în ritmul muzicii. Fetele cântă la acordeaon, pian, trompetă, chitară, ukulele, tobe și multe „electronice“, iar performance-urile lor au avut loc în locuri diverse ca librării sau biserici dar și într-un bazin (fără apă) în cadrul unui festival, unde spectatorii le-au privit „de sus“, de pe margine. 


Dincolo de poveștile etalate de fetele care fac o muzică instrumentală influențată de prea multe stiluri pentru a fi cuantificate într-o recenzie care nu-și propune să se întindă pe mulți kilometri lungime, magia acestui album constă în simplitatea construcțiilor muzicale care se observă cu ochiul liber în cele zece track-uri prezente aici. Marea majoritate a melodiilor se înscriu în așa numitul downtempo cu arome ambientale, multe armonii amintind de Orbital sau Boards Of Canada. Și lista poate continua. “Cold To Crack The Stones” conține o manipulare a unor sunete înregistrate de NASA în timpul fulgerelor dar și o porțiune realizată de Glastonbury Brass, care mai e prezentă și în piesa The More And Moreness. Discul ăsta fără cuvinte te lasă mască, fiindcă permite muzicii să își demonstreze adevărata vrajă. Atenția pe care o acordă cele trei fete celor mai mici detalii sonore e deosebită. Discul Haiku Salut este  o simfonie de culori și trăiri tomnatice  care își revarsă acordul peste întreaga natură, ce nu merită ratat. Nu se găsește „elsewhere“, vorba de pe copertă....

18 apr. 2017

Little Dragon - Season High


                                        


Spre deosebire de un alt mega – produs muzical care a luat naştere în oraşul suedez Goteborg, Ace Of Base, cei de la Little Dragon au reuşit dintotdeauna să se situeze undeva pe linia de mijloc între „comerţ“ şi „originalitate“. La fel stă treaba şi cu cel de-al 5-lea material discografic al formaţiei al cărei solistă vocală este şarmanta Yukimi Nagano, o voce care oscilează adesea în câteva nuanţe cel puţin surprinzătoare şi care are o expresivitate naturală fără niciun fel de „artificiu“. Desigur, un rol aparte în realizarea acestui electropop de cea mai bună calitate îl are şi producătorul James Ford, „vrăjitorul“ din Simian Mobile Disco, un alt nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru urechile care devorează pop de cea mai bună speţă.


Prima piesă a acestui disc „Celebrate“ ne introduce în lumea synth – pop – ului de factură retro cu chitări a la Prince , mai ales spre finalul compoziţiei unde sound-urile reuşesc să fie devastatoare. Unul din single-urile acestui disc „High“ propune o excursie în lumea sound-urilor chill şi o poveste cât se poate de potrivită cu starea etalată de melodie: “There’s nowhere else I’d rather be/ Right there, little bit slower/ Feel free to roll another one for me.” Un alt moment remarcabil soseşte odată cu cea de-a treia piesă „The Pop Life“, care are parte de o serie de schimbări de ritm şi synth-uri memorabile. Dealtfel desele schimbări de „stare“ conferă acestui disc o aură imprevizibilă pe alocuri, dar spre deosebire de muzichiile electro – pop din clasamentele actuale, melodicitatea nu a fost scoasă defel din ecuaţie. „Sweet“ duce mai departe senzaţia de „bine“ a ascultătorului printr-un labirint de sintetizatoare care alcătuiesc un tot unitar plin de răsturnări de efecte electronice cât se poate de interesante. Amatorii de piese experimentale se pot delecta cu „Butterflies“, „Push“  sau „Gravity“, în timp ce Dont Cry îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de balade a la Everything But The Girls sau The XX. Unul din puţinele momente neinspirate ale acestui disc este „Strobe Light“, dar superba voce a solistei face ca track-ul cu pricina să fie mai uşor de digerat.


Unul din atu-urile pentru care Little Dragon merită să intre-n atenţia oricărui meloman amator de electro – pop de calitate este acela că muzica lor „atinge“ diverse substiluri, dar nu se cantonează în niciunul dintre ele. Dincolo de vocea solistei Yukimi Nagano, ceilalţi trei membri ai trupei asigură un „fundal“ greu de „etichetat“, astfel încât livrează un produs deştept şi fierbinte. Din această cauză, aşteptăm şi pe viitor alte răbufniri sonore ale dragonului mic suedez.

14 mar. 2016

Junior Boys - Big Black Coat

                                        

Având în vedere faptul că în zilele noastre trendurile în materie de electronic – pop se schimbă cu o rapiditate alarmantă, cinci ani de pauză în acest domeniu pot fi fatali. Canadienii de la Junior Boys nu ar trebui să fie o noutate pentru cei care digeră sound-urile electronice, căci începând din 1999 au reuşit să creeze oareşce „valuri“ în acest domeniu, iar cele patru materiale discografice editate până în 2011 le-au conferit o aură „specială“ printre fani. Chiar dacă „Big Black Coat“ vine după cinci ani de pauză de la precedentul It's All True, piesele astea „prind“ foarte bine încă de la prima audiţie şi reuşesc să surprindă cât se poate de veridic noile tendinţe în materie de electronic – pop. Jeremy Greenspan şi Matt Didemus oferă un synth – pop cât se poate de solid, îmbibat din belşug cu influenţe din Detroit Teechno, Kraftwerk, arome de Pet Shop Boys dar şi „nebunii“ din gama Caribou, acesta din urmă remixând dealtfel şi una din piesele lor de la începuturi..

Aromele de 90s electronica se fac prezente din plin în prima piesă a discului „You say that“, după care ascultătorul e tratat cu unul din cele mai reuşite momente pop de aici, „Over it“, cu un ritm care pur şi simplu te face să te zbenguieşti. E genul acela de electronic – pop cu suflet care nu prea se mai practică în zilele noastre, dar care e de-a dreptul euforic. C'mon Baby e un alt exemplu în care influenţele „tradiţionale“ se împletesc cu sound-urile moderne. "Baby Give Up On It"' are serioase accente de electro – funk fiind parcă un remix după hiturile anilor 90 editate de Prince. Unicul moment mai neinspirat de aici este "No One's Business" , un midtempo care nu reuşeşte să transmită eenergia celorlalte piese incluse aici. Una din cele mai mari surprize ale acestui disc este „What You Won't Do For Love“ un remake de mare clasă după hitul lui Bobby Caldwell apărut în 1978. Varianta canadienilor păstrează cât se poate de exact vibe-ul original dar adaugă sound-uri cât se poate de actuale. Sunetele devin cât se poate de techno pe "Love Is A Fire," o piesă care s-ar potrivi de minune celor de la Pet Shop Boys în zilele noastre. Discul se încheie cu cele şapte minute ale piesei care dă titlul acestui material, piesa aceasta redând din plin şarmul de experiment versus pop cu care canadienii jonglează din plin pe parcursul celor 50 de minute cât însumează acest disc. Chiar dacă Junior Boys înoată în etichtetele electronic şi pop – music, Big Black Coat e cu totul altceva faţă de tonele de muzici made in 2016 care apar cu aceste particule. Carevasăzică, avem de-a face cu muzică compusă atât pentru creier cât şi pentru trup. E de ascultat cu atenţiune sporită. 



8 mar. 2016

Christine and the Queens - Chaleur Humaine

                                          
„Chaleur Humain este antidotul perfect împotriva conservatorismului muzicii pop“, remarca cât se poate de corect Alexis Petridis în cronica dedicată acestui album care a apărut zilele trecute în ziarul britanic The Guardian. În spatele numelui Christinne And The Queens se află  o singură persoană, Héloïse Letissier, cea care în ţara ei natală a devenit în ultimii doi ani o adevărată vedetă mainstream. A ocupat poziţii fruntaşe în topuri şi a cucerit o serie de premii (inclusiv două distincţii la Victoires de la musique 2015) cu acest material de debut care a apărut în Franţa în 2014. Între timp albumul a fost lansat şi în America în toamna anului trecut şi a fost scos şi pe cea mai importantă piaţă de discuri din lume, cea britanică, zilele trecute. Desigur, genul acesta de synth – pop care se amestecă invariabil şi cu componenta „queer“ a artistei franceze, nu e pentru toată lumea. Probabil că fredonatorii de servici ai hiturilor semnate Adele sau rockerii care se delectează cu „Its my life“-ul celor de la Bon Jovi nu vor găsi prea multe ingrediente gustoase printre compoziţiile care alcătuiesc acest debut. Dar pentru urechile care vibrează pe sound-uri ieşite din „turma“ pop – ului creat pe acelaşi calapod, piesele Christine And The Queens au o rezonanţă aparte.

Încă din primele armonii ale piesei de deschidere „iT“, ascultătorul e avertizat că lucrurile nu-s deloc „ordinare“, atât datorită construcţiei sonore cât şi graţie versurilor care ies din traiectoria pop- ului care ne inundă în clasamentele din zilele noastre: „She is a man now, and there’s nothing you can do to make her change her mind,”. Spre deosebire de artiştii care se chinuie să „provoace“ cu orice preţ, artista nu încearcă să demonstreze nimic, textele fiind de un hedonism pur, cât se poate de „lovely“. Varianta franceză a discului cuprinde excelenta piesă „Christine“, iar momentele mai „slow“ ale albumului – cum ar fi de exemplu Paradis Perdus – au un rafinament aparte fiind un amestec genial între muzica chanson din Franţa şi acordurile unor artiste din zilele noastre cum ar fi Lorde. Dealtfel „Paradis perdus“ este o îmbinare genială între un hit din 1973 cântat de Christophe şi un sample scos din unul din hiturile lui Kanye West. Un 70s meets zilele noastre – dacă vreţi - cu topping de creativitatea aceea specifică perioadei muzicale din anii 80. „Science Fiction“ posedă arome de Depeche Mode, iar „Half Ladies“ îţi poate aminti pe alocuri de începuturile Madonnei. Şi chiar niţel de Laura Pausini, în caz că asculţi exclusiv vocea. Versiunea originală (din 2014) a discului nu cuprinde excelenta „Jonathan“, adusă la lumină alături de Perfume Genius. Printre momentele de reală graţie se numără şi Saint Claude, iar lista momentelor reuşite poate fi extinsă practic la fiecare track al discului. Puţine discuri apărute în ultima vreme în muzica pop internaţională oferă atâtea motive de satisfacţie melomanilor care nu caută banalitatea. Din acest motiv, Chaleur Humaine merită toată atenţia, fiindcă e un pop colorat cu multă fantezie. E un disc care merită patru stele şi jumătate. Şi audiţii multiple.

3 mar. 2016

Essaie Pas - Demain Est Une Autre Nuit

                                         
Scena canadiană de muzică reflectă cât se poate de exact diversele influenţe care au cizelat naşterea acestei ţări. Alături de rădăcinile americane şi franceze, aici se regăsesc o sumedenie de alte „arome“, iar de-a lungul vremurilor acest fapt a fost demonstrat de o serie de nume care au devenit cunoscute worldwide, cum ar fi Guy Lombardo, Paul Anka, Neil Young, Rush, Celine Dion sau Michael Bubble. Dincolo de scena „mainstream“, Canada oferă o serie de delicatese sonore şi-n zone mai puţin vizibile la export, dar care alcătuiesc o scenă underground cât se poate de solidă. Alături de Austra sau Trust, scena „electro“ din această ţară e reprezentată şi de Essaie Pas, un nume relativ nou pentru melomanii europeni, dar care a editat în ultimii cinci ani câteva release-uri remarcabile. Marie Davidson şi Pierre Guerineau au debutat pentru DFA Records cu acest material discografic care nu trebuie să lipsească din colecţia niciunui meloman îndrăgostit de soundscape-uri post – industrial şi cold – synth – wave. Desigur, posibilele etichete care se pot lipi de acest produs sunt multiple. Aş putea spune că familia Essaie Pas (cei doi sunt căsătoriţi) compune o filă aparte în minimalismul muzicii electronice. Sau că unele piese amintesc de electro – disco sau de frumuseţea beat-urilor etalate printre alţii de Factory Floor. Frumuseţea pieselor este completată şi de armonii care amintesc pe alocuri de synth – pop –ul anilor 80, atât de bine creionat de Human League, de exemplu.

Discul acesta este unul remarcabil mai ales datorită faptului că încalcă cu bună ştiinţă graniţele stilistice ale muzicii. Are porţiuni de EBM, nebunii din epoca „early techno“, picături de post – industrial şi doze serioase de muzici de film specifice producţiilor „noir“. „Demain Est Une Autre Nuit“ deschide acest material cu o odisee spaţială care îţi aminteşte de filmele lui Stanley Kubrick sau Andrei Tarkovsky. Următorul moment al acestui disc “Depassee par le fantasme” continuă linia „rece“ a synth-urilor care îţi provoacă fiori, dar adevăratul moment de graţie în această primă parte a albumului este Retox, unde vocea solemnă a lui Pierre reuşeşte să creeze o atmosferă cât se poate de interesantă. Sound-ul este completat cu vocea solistei şi piesa „prinde“ încă de la prima audiţie. „Carcajou“ - prima piesă compusă de cei doi artişti - are un groove cât se poate de cosmic şi arome de Vangelis pe alocuri. Cu totul alte sound-uri apar în „Le Port du Masque Est de Rigueur“, un electro – pop hipnotizant. Diversitatea influenţelor este prezentă şi în Facing The Music, cea mai experimentală piesă a albumului, o combinaţie superbă între minimalismul celor de la D.A.F. şi experimentele celor de la LCD Soundsystem. Revenind la momentele niţel mai catchy, merită să amintim debordanta Lights Out, care te cucereşte din prima. Şi pentru că orice disc „misterios“ trebuie să beneficieze de un final aprte, piesa „La Chute“ are menirea să te teleporteze într-o cameră unde diapozitivele de pe ecran îţi creează un sentiment aparte. „Demain Est Une Autre Nuit“ este un disc de colecţie, care constituie un adevărat tiramisu pentru urechile celor care gustă synth-urile minimale. Singurul minus al acestui album este faptul că cele opt piese însumează numai 36 de minute de audiţie.


2 dec. 2015

Odezenne - Dolziger Str. 2

Odezenne
Cred că sunt în asentimentul mutora atunci când subliniez – pentru a nu ştiu câta oară – faptul că muzica fabricată în Franţa are un iz aparte, pe care cu greu îl găseşti în culturile altor ţări de pe continentul nostru. Un nou exemplu care vine să confirme afirmaţia enunţată anterior este trio-ul francez Odezenne. Formaţia alcătuită din Alix, Jaco şi Mattia a scos recent cel de-al treilea material discografic numit Dolziger Str. 2, un album care merită să intre în atenţia tuturor melomanilor indiferent de „orientare“ stilistică, din mai multe motive. Presa franceză i-a numit pe cei trei muzicieni „exponenţii unui nou curent rap“ al Franţei. Alţii s-au aventurat să îi descrie drept exponenţii unui nou stil muzical francez. Ca de multe ori şi de această dată etichetele nu-şi prea găsesc rostul atunci când vine vorba să caracterizezi produsul Odezenne. 

La prima vedere, compoziţiile lor ar putea fi încadrate în rap. Lucrurile nu-s chiar aşa simple, căci dincolo de „flow“-ul caracteristic hip hop – ului oamenii aceştia se folosesc de câtevas negative complet diferite faţă ceea ce se petrece deobicei în această zonă muzicală. Muzica celor de la Odezenne e caracterizată de un eclectism notabil, fiind o combinaţie de electro, rock alternativ, jazz dar şi chanson francaise. Peste care sunt turnate picături de rap parizian, aşa doar cât să dea un gust deosebit acestui ghiveci extrem de gustos.

Un corps à prendre este piesa care deschide într-un mare fel acest disc, cu un negatic care pare a fi un amestec de electronică cu accente cât se poate de dubioase. Unul din cele mai reuşite momente este Bouche à lèvres, un single care exprimă pe deplin magia aparte a artiştilor francezi care repetă obsesiv „Souvent la tête dans la cantine, je dessine, je dessine / Le gout amer de ta cuisine, mes babines, mes babines“. Cu unele chitări care amintesc pe alocuri de conaţionalii lor de la Ratat şi un „pam pam“ cât se poate de bine structurat, piesa asta merită ascultată „encore, encore“. E pur şi simplu una din acele piese „vraiment incroyables“ şi lucrurile continuă în aceeaşi notă pozitivă, căci track-ul numărul trei de aici e un alt „boom“ cât se poate de reuşit. Dincolo de cuvintele reuşite (Vi-vilaine comme une chienne dans une bouche dégueu
Vo-vodka dans la tête, y'a d'la house de goût Va-vas-y dans la fête, cet étrange négo Doudou se dégoûte, doudou doute), ascultătorul are parte din nou de un negativ cât se poate de inspirat. 

„Cabriolet“ are parte de o orchetraţie care pare a fi o combinaţie reuşită între Pink Floyd şi Radiohead, iar „Vodka“ e un alt moment în care chitările psihadelice îşi fac simţită prezenţa cât se poate de evident. Dacă e să asculţi Boubouche ai impresia că tocmai ai dat peste un experiment electro în care synth-urile sunt scoase parcă dintr-o navă extraterestră. Asta până undeva până spre mijlocul melodiei, căci mai apoi în ecuaţie intervin din nou efecte de Twin Peaks. Satana e un alt punct de atracţie al acestui disc, iar pentru final artiştii au apelat la o altă piesă ...enigmatică. On nait on vit on meurt are de toate: percuţie din categoria „de ascultat cu urechile ciulite“, efecte electronice „împrumutate“ parcă din visteria unor artişti experimentali şi bineînţeles mesaj.

Indiferent cum categoriseşti acest album, cei trei francezi care alcătuiesc formaţia Odezzene reuşesc să surprindă cu ceva fresh. „Nu ştim ce cântăm. Nu pentru că nu avem influenţe, ci pentru că nici noi nu știm ce să facem. Pur şi simplu, iese aşa. Facem muzică, fără a încerca să definim lucrurile“, spuneau membrii formaţiei într-un interviu. Şi dacă tot am amintit de influenţe, oamenii aceştia citează nume ca Radiohead, Bjork,  Rage against the machine, Dead Prez , Pearl Jam,  Korn,  Grandaddy,  Smashing Pumpkins, Akhenaton, The Pharcyde Serge Gainsbourg, Gonjasufi, Death Grips,  Grauzone,  David Bowie,  The Clash sau  Lee Scratch Perry. Adică un talmeş balmeş. Interesant este faptul că discul acesta s-a născut după o perioadă în care membrii trupei s-au autoexilat în capitala Germaniei. Poate de aici vine şi diversitatea care se regăseşte din plin în cele zece piese. Şi pentru final, merită să mai citez din vorbele francezilor. „Discul ăsta e Berlin. Văzut de la fereastră, cu un Currywurst în mână şi cu ochii concentraţi pe păsări“. Dolziger Str. 2 e de ascultat cu atenţie, căci conţine bunătăţuri cum numai „les francais“ ştiu să creeze.

20 oct. 2015

John Grant - Grey Tickles, Black Pressure

Cronica disc John Grant
Se prea poate ca mulţi dintre voi să nu fi auzit până acum de John Grant. E cazul să vă adăugaţi în lista de preferinţe pe domnul acesta în vârstă de 47 de ani. Fiindcă Grey Tickles, Black Pressure e prea şmecher pentru a nu concura la unul din cele mai bune albume ale anului 2015. În materie de muzică pop, desigur. Aşa după cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului său album, dincolo de aranjamentele sonore, piesele fostului solist al trupei Czars, abundă în texte care mai de care mai iscusite. Totul porneşte de la titlul albumului, care este o traducere „britanică“ a expresiilor „mid-life crisis“ şi „nightmare“ din limbile islandeză şi turcă. Neobişnuită este şi coperta albumului, care îi are ca şi colaboratori pe Tracey Thorn (EX Everything But The Girl), Amanda Palmer (Dresden Dolls) şi  Budgie (fostul tobar al trupei Siouxsie and the Banshees).


Nu ştiu alţii cum sunt, dar încă de la prima audiţie a celor 96 de secunde ale piesei care e intro-ul acestui disc, mi-am adus aminte de sound-urile unei dintre formaţiile cu care am crescut în casa mea natală, Yazoo. Intro-ul lui John Grant seamănă ca două picături de apă cu începutul piesei „I Before E Except After C“ din visteria celebrului grup alcătuit din Alison Moyet şi Vince Clark. Doar că de această dată,  artistul ne serveşte câteva citate despre iubire, doar pentru a intra în forţă cu piesa care dă titlul acestui album şi care ni.l prezintă pe John Grant cât se poate de sigur pe sine şi cu un speech care face referire la lumea plină de boli în care trăim: “I can’t believe I missed New York during the ’70s, I could’ve got a head start in the world of disease”. Snug Slacks merge şi mai departe pe o construcţie electro – pop care pur şi simplu te învăluie cu farmece aparte din primele versuri: „Is it is difficult for you to be so beautiful/Or do you find the advantages tend to outweigh the disadvantages?/Am I rude?/I'm sorry, I've never had the appropriate attitude“. După această excursie în lumea funk-ului cxucerită de roboţi, albumul ia o turnură neaşteptată, căci Guess How I Know navighează în apele rock-ului alternativ în care distorsul chitărilor e pe alocuri enervant de reuşit.

Piesa realizată în colaborare cu Amanda Palmer numită You And Him păstrează oarecum drumul acesta „zgomotos“, dar varietatea e la ea acasă pe aici, căci în Voodoo Doll, de exemplu, ascultătorul e aşteptat cu un sound de synth din zona muzicii minimal peste care artistul îţi aruncă vocea de crooner. E un soi de alternanţă între pop a la Scissors Sisters şi goth a la Zola Jesus, cu arome de Prince, o melodie cât se poate de impresionantă care te cucereşte din prima. Pe lângă ritmurile adesea experimentale şi dark de aici, se găsesc şi destule momente de pop în cel mai curat sens al cuvântului. De exemplu în balada Global Warming, care dincolo de sound-ul ei comun oferă din nou delicii lingvistice pentru cunoscătorii de limba engleză: „I'm so sick of hearing people talk about the sun/They sound like a bunch of Aztec Indians/And all they do is hang out clogging up the streets/Congratulating each other on their pedicured feet“. O altă baladă care te face să visezi cu ochii deschişi este Magma Arrives, care dincolo de sunetele ei dream – pop are câteva întorsături cât se poate de neaşteptate. Sound-ul se schimbă radical din nou în „Black Blizzard“, un soi de Yazoo combinat cu Kraftwerk ca şi sound, dar în care John Grant aruncă exact în locurile esenţiale voci de-a dreptul hipnotice.

Chiar dacă single-ul Dissapointing nu reuşeşte să redea pe deplin frumuseţea albumului, colaborarea este una reuşită şi este urmată de No More Tangles, care în primele ei 35 de secunde oscilează între Alphaville şi o operă simfonică şi pe parcurs se transformă într-o baladă extrasă parcă din coloana sonoră a vreunui film Science Ficition. Exact ca şi la intro, şi la outro, artistul ne serveşte cu un citat din Biblie despre dragoste. De această dată, o voce de fetiţă ne anunţă că  „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie“. Şi cel mai important e finalul: Love Never Fails. Ca şi o scurtă concluzie: John Grant never fails. Iar discul acesta e prea şmecher pentru a nu fi băgat în seamă de urechile care caută dimensiuni noi în muzica pop actuală.

29 sept. 2015

New Order - Music Complete


New Order Music Complete
Fac parte din omuleţii care au prins din plin magia celebrei piese Blue Monday. Care între timp a devenit oficial cel mai bine vândut 12 inch single din toate vremurile. Lăsând vremurile de demult deoparte, e clar pentru toată lumea de ce New Order este considerat de specialişti unul din grupurile care au schimbat din plin muzica. Trupa „rock“ formată după sinuciderea lui Ian Curtis (Joy Division) a evoluat mai apoi într-o direcţie post punk amestecată din belşug cu elemente de muzică electronică şi a ajuns la cel de-al zecelea album de studio (aici există câteva controverse, unii fani susţinând că e doar al 9-lea disc!), apărut la nu mai puţin legendara casă de discuri Mute Records. Albumul care vine la doi ani distanţă de precedentul „Lost Sirens“ are toate ingredientele unui disc de neratat al anului 2015, din mai multe motive. În primul rând, gaşca a optat pentru mai multe efecte electronice decât pe precedentele două albume, dar nu a neglijat deloc rădăcinile „dark“. Apoi, spre deosebire de multe albume apărute anul acesta, albumul ăsta are diversitate: nu e o înşiruire de idei muzicale transpuse pe principiul „hai să mai scoatem ceva“. Desigur, mai există multe alte motive pentru care discul ăsta e de colecţie. Inclusiv acela că discul acesta are 65 de minute de madness muzical  cu New Order. Punct.

Încă de la primele acorduri ale single-ului Restless, urechile ascultătorului sunt delectate cu sound-uri simple dar mega – elegante, track-ul fiind unul care aduce aminte de vremurile când oamenii ăştia scoteau capodopere de genul Regret. Din fericire, pe lângă nostalgii, New Order face loc şi sound-urilor fresh. Acest fapt se datorează desigur şi graţie colaboratorilor care au pus umărul la realizarea acestui disc. Cum ar fi Tom Rowland din The Chemical Brothers, care îşi pune amprenta cât se poate de meseriaş în piesa Singularity, o melodie care reuşeşte să îi ancoreze pe veteranii de la New Order în sound-urile moderne ale anului 2015. Lucrurile merg cât se poate de bine mai departe, căci următorul track„Plastic“ e de mare angajament, sau dacă e să ne luăm după refrenul acesteia, e „so iconic“. Iar versurile, de ţinut minte: „Cause you're like plastic, you're artificial/You don't mean nothing, baby, so superficial„ Chitările atât de binecunoscute din piesele trupei sunt ingenios „urcate“ pe câteva beat-uri moderne, iar „Tutti Frutti“ e unul din cele mai reuşite momente ale acestui disc. Şi pentru că pe parcursul piesei avem parte de vocea solistei Elly Jackson (La Roux), care alături de Bernard Sumner face o treabă cât se poate de magnifică. Desigur, magia e desăvârşită de ucigătorul beat italo – disco care pur şi simplu te face să dansezi ca un nebun la auzul sound-urilor, indiferent de locul unde te afli. 

O altă surpriză este apariţia lui Iggy Pop pe piesa Stray Dog, care dincolo de toate are un  sound niţel mai puţin electronic decât restul suratelor sale de pe acest album. Există însă şi momente mai puţin reuşite, dar din fericire butonul fast forward îşi face efectul. Când spun mai puţin reuşite, mă refer la faptul că unele piese din a doua jumătate a discului seamănă destul de tare cu câteva din melodiile care au mai apărut pe precedentele discuri ale englezilor. Adică, suferă niţel de originalitate. 

Chiar şi aşa, piesele astea demonstrează faptul că New Order fac muzică de efect. Finalul discului e şi el surprinzător, căci pe Superheated apare nimeni altul decât Brandon Flowers. Spre deosebire de multe alte piese de aici, bucata asta e mega – orientată spre pop – music şi are un refren cât se poate de previzibil, dar care te acaparează încetul cu încetul. Înainte de final de mai multe ori poţi auzi "Now that it's over...", cântat de Sumner şi Flowers. Fapt care în opinia unora înseamnă practic că excursia New Order e gata pe bune. Ar fi mare păcat, fiindcă New Order merită să meargă mai departe. Dacă au reuşit după 35 de ani de carieră să scoată aşa un album, e clar că oamenii ăştia sunt nişte maeştri, care merită aplauze furtunoase.

28 iul. 2014

Anushka - Broken Circuit

Cu risul de a părea old – school, trebuie să recunosc că multe albume care apar în zilele noastre, indiferent de stil, sunt făcute parcă în regimul bubble – gum. Artiştii se înghesuie să editeze nişte aberaţii sonore ambalate în eticheta „album“, în care fie aruncă nişte variaţiuni sonore electronice „fără suflet“, fie abuzează din plin de artificii auzite de nşpe mii de ori înainte. Problema asta se face simţită şi mai acut în cazul muzicilor aşa zis electronice, unde graţie faptului că oricine (chiar oricine!) poate „inventa“ nişte armonii cu ajutorul unor programe de calculator aflate la îndemâna tuturor. Şi pentru ca totul să fie vandabil, în discurile astea apar din când în când şi câteva voci pe post de special guest. Trecând peste această introducere niţel prea lungă, e bine de ştiut că Anushka este un proiect sprijinit de casa de discuri Brownswood. Label care aparţine influentului om de radio britanic Gilles Peterson, unul din oamenii care „ştie“ să culeagă chestii faine din noianul de apariţii noi. Sub acest nume îi găsim pe producătorul Max Wheeler şi solista şi compozitoarea Victoria Port. Dincolo de amănunte, stă însă muzica. O eventuală etichetare a celor 12 piese care se regăsesc pe acest album ar aduce în discuţie termeni ca dance, pop, jazz, jungle, garage sau house. După cum îi spune tare bine şi numele, Broken Circuit e un disc în care „circuitele“ obişnuite sunt useless. Urechile avizate pot sesiza influenţe trip – hop şi chiar artificii folosite în disco, dar dincolo de orchestraţii albumul ăsta străluceşte de le distanţă graţie faptului că vocea solistei nu este folosită doar ca un „fundal“ pentru a crea refrene. Dacă-mi permiteţi cuvinte măricele, combinaţia asta izbutită de voce jazzy – soul cu instrumentaţii moderne dă naştere unei muzici electronice cu suflet. Prima piesă a discului, Impatient, e o baladă superbă care mie îmi aminteşte de albumul celor de la New Look, dar care e un start cât se poate de fals, căci următoarele track-uri vin pe cu totul altă felie. Never can decide e o mostră de pop – dance cât se poate de impresionantă, căci pe lângă refrenul catchy se lăfăie o instrumentaţie deştept aleasă. Echo, pe de altă parte, are parte de o voce cât se poate de R&B, care se regăseşte desltfel şi pe Atom Bombs, cu menţiunea că pe aceasta din urmă sound-ul devine mult mai garage. Unicul moment mai puţin inspirat de aici este fără îndoială Kisses. Piesa care dă titlul albumului permite din nou producătorului să îmbrace track-ul în culori cât se poate de vii. Penultimul track de aici, Mansions, e un amestec inspirat de bass – music cu rave-ul anilor 90 peste care se adaugă o voce cât se poate de carismatică, iar finalul Fire to me, e cât se poate de incendiar şi pune punct unuia din cele mai interesante albume discografice ale anului 2014, în materie de „electronic“.

26 nov. 2013

Disclosure - Settle

Era odată ca niciodată, într-o ţară numită pe vremuri Albion, o căsuţă care adăpostea doi fraţi pe nume Guy şi Howard Lawrence. Pe vremea când aveau 18 şi respectiv 15 ani, băieţii s-au apucat să se joace serios în Logic (n.n. – software pentru produs muzică), iar la vremea când scriu aceste rânduri (după trei ani de „joacă“), cei doi au devenit „cei mai tari în parcare“ atunci când ne referim la dance – music. Discul celor doi fraţi care au crescut într-un orăşel istoric din sudul Londrei are parte de ovaţii şi aplauze din partea melomanilor din întreaga lume şi este de aşteptat să-şi găsească locul în poziţiile fruntaşe ale clasamentelor care ne prezintă „the best albums of 2013“. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii consacrate materialului Settle. Intro-ul discului conţine vorbe de duh, de genul  „As much as you like to control your environment, the reality is: everything changes.” De fapt, toată această introducere e doar un preambul pentru unul din cele mai sănătoase single-uri din Settle, „When a fire starts to burn“. O melodie aparent ciudată, în care băieţii folosesc într-un mod hipnotic un sample extras din creaţiile unui guru motivaţional faimos, Eric Thomas, un individ care s-a autopoclamat „predicatorul hip – hop“. Dincolo de sample, piesa are un sound ameţitor de fain şi te introduce cât se poate de elegant în adevărata lume Disclosure, un univers colorat realizat în Logic cu ajutorul unor invitaţi din categoria „vedete pe val“ din Marea Britanie. Stilistic, ceea ce se dezlănţuie în debutul acesta poate fi încadrat undeva între U.K. garage, house, pop şi R & B, dar dacă e să analizezi cu multă atenţie sound-ul poţi descoperi şi alte influenţe. E o varză completă şi încă un semn al faptului că barierele stilistice au dispărut demult în muzica modernă. Printre cele mai reuşite momente ale acestui disc se numără fără îndoială şi superbul melanj de r&b şi electronica din “White Noise,” în care vocea binecunoscutei AlunaGeorge se mulează perfect peste efectele demenţial de reuşite. Dar şi Latch, care prin schimbările ei de ritm te cucereşte instantaneu. Repetarea excesivă a cuvintelor „infected," "restless" şi "manifested" are un efect benefic asupra piesei „F for you“, iar “Defeated No More” e un soi de Hercules and Love Affair care are cojones cât încape. Veriga slabă a albumului este „Grab Her“, în care urechile sunt asaltate de un sample din repertoriul lui J Dilla, presărate peste o compoziţie fadă şi o instrumentaţie cel puţin plictisitoare. Printre cei care îşi fac treaba foarte bine aici se numără şi Jamie Woon, care pe „January“ oferă o reală desfătare auditivă urechilor destupate. Cea mai atipică piesă din acest album este colaborarea cu London Grammar. „Help me lose my mind“ demonstrează că băieţii ăştia ştiu să compună şi altfel, iar piesa aceasta reuşeşte să fie un alt moment de excepţie al albumului. Una peste alta, Disclosure a aruncat pe piaţă un album definitoriu pentru muzica dance – pop a anului 2013, pe care dacă încă nu l-aţi ascultat e momentul s-o faceţi. Dar atenţie, odată ce vă obişnuiţi cu sound-ul Disclosure există şansa să vă contaminaţi ireversibil cu sound-ul ăsta deştept. Settle e sus de tot în topul dance 2013, asta e clar.

13 nov. 2013

Capital Cities - In a Tidal Wave of Mystery



Dincolo de toate, albumul de debut al americanilor care – şi spun Capital Cities, beneficează de ceva care a cam dispărut din muzica pop actuală. E vorba de sentimentul ăla de agrement pe care ar trebui să ţi-l insufle nişte compoziţii pop. Nu e nimic spectaculos, e muzică de genul ăla care îţi descreţeşte fruntea şi te binedispune. Te face să uiţi de plagiatori şi coabitări nereuşite şi îţi însenizează ziua. La urma urmei, nu asta ar trebui să fie muzica pop? Fără îndoială, principala atracţie a acestui material discografic rămâne Safe and sound. O piesă mai veche, de prin 2011, dealtfel, care între timp a fost folosită şi într-o reclamă Vodafone din Germania. Anul trecut, Ryan Merchant şi Sebu Simonian, au semnat un contract cu Capital Records, editând acest In a Tidal Wave of Mystery, în luna iunie a acestui an. Cei doi foşti realizatori de jingle-uri de radio pentru reclame au pus la cale un disc plin de pop pozitiv. Dincolo de Safe And Sound, care e o piesă prea superbă pentru a o descrie în metafore, e plin de good shit. Chiar aşa, căci  „It's good shit“ se aude de mai multe ori în superba Farah Fawcett Hair. O melodie în care apare ca şi gost şi Andre 3000 din Outkast. Dar şi Frank Tavares, una din cele mai cunoscute voci ale radioului american. Cum să nu te topeşti după o piesă în care Tavares se delectează cu porţie de ceviche în Peru şi vede un dublu curcubeu în timp ce ascultă Bitches Brew de Miles Davis. Iar după această menţiune, e clar pentru toată lumea că piesa are parte de trompetă. Printre momentele de mare efect de aici se numără „I Sold My Bed But Not My Stereo" (dacă nu pentru altceva, măcar pentru titlul ei mega – inspirat) sau Kangaroo Court. Trompete plus good fun sunt ingredientele care se întâlnesc în mai toate compoziţiile. Şi în Origami, dar şi în Chasing you, un electro – pop care ţi se strecoară cât se poate de plăcut în ureche încă de la prima audiţie. Se prea poate ca unele urechi mai tinere să considere discul ăsta mult prea 80s. Nimic mai fals, căci oamenii ăştia au extras good shit-ul acelor ani şi l-au îmbrăcat în straie moderne. Nu am cum să nu amintesc de finalul Love Away, în care suntem sfătuiţi să „Throw your TV out the door/One, two, three, four, on the floor!/And if you sing a song/You'll believe in it“. E cât se poate de simplu, e unul din cele mai vesele albume pop ale anului 2013. Iar pentru cei care se întreabă de unde vine titlul pretenţios al acestui disc, îi sfătuiesc să asculte cu atenţie textul de la Safe And Sound. La maxim, căci merită!




5 nov. 2013

Jessy Lanza - Pull my hair back

Jessy Lanza - Pull my hair back
Kathy Lee e genul acela de melodie pe care atunci când o asculţi pentru prima oară rămâi contrariat. O fi pop, o fi dubstep, o fi R&B? Sau cine ştie ce altă minunăţie? După a doua audiţie, lucrurile încep să se cristalizeze. O definiţie cât se poate de exactă a albumului de debut Pull my hair back, al solistei numite Jessy Lanza este pop modern. Cel puţin, după mintea mea, aşa ar trebui să sune majoritatea compoziţiilor cu particula pop scoase în 2013. Albumul de debut al canadiencei Jessy Lanza a apărut la casa de discuri Hyperdub, specializată în dubstep şi a fost realizat alături de Jeremy Greenspan, membru al proiectului Junior Boys. Frumuseţea acestui album discografic constă în maniera demenţială în care sunt îmbinate elementele vocale cu aranjamentele electronice. Toate cele nouă piese incluse pe acest debut lasă „spaţiu“ vocii R&B ale canadiencei, dar şi efectelor electronice moderne, amalgamul rezultat fiind unul cât se poate de strălucitor. Revenind la single-ul care a fost scos de pe album, Kathy Lee e o melodie cât se poate de simplă cu un soi de voce şoptită adăugată peste percuţii minimaliste, care creează dependenţă la mai multe audiţii. Din fericire şi celelalte piese ale canadienilor se ridică la înălţime. Una din cele mai experimentale piese ale albumului, “Fuck Diamond,” te călăuzeşte în lumea techno şi house în care sunetele au o strălucire aparte, iar Keep Moving este un alt exemplu al faptului că oamenii ăştia amestecă cu mare talent bucăţele diferite de stiluri şi creează un tot unitar cât se poate de seducător. Melodia asta ar putea rula lejer în playlist-urile radiourilor comerciale ale anului 2013, într-o lume normală. Piesele de pe acest disc sunt practic un studiu de caz: aşa ar trebui să se desfăşoare o colaborare valoroasă între doi artişti din medii diferite, în zilele noastre. "5785021," e o compozhiţie în care sample-urile vocale greu identificabile se mulează perfect peste sound-ul downtempo care răzbate din notele piesei. Un alt element care adaugă originalitate acestui disc este faptul că majoritatea pieselor inspiră dispoziţii diverse. Sound-urile care amintesc de melancolie a la Grimes sunt alternate surpinzător cu refrene cât se poate de happy. Drept urmare, rămâi cu acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. „Against the wall“ e unul din aceste momente, unde vocea solistei are parte de delay-uri bine studiate. Pull my hair back începe în aceeaşi notă de melancolie cu care ne-au obişnuit de exemplu cei de la The XX, dar pe parcurs evoluează într-un exerciţiu sonor cât se poate de interesant prin nişte synth-uri meseriaşe. „Strange emotion“, melodia care încheie acest excepţional debut reuşeşte să-ţi inspire nişte emoţii cât se poate de neobişnuite, atât datorită vocii superbe cât şi crescendo-ului instrumentalului. Nu întâmplător, materialul acesta a fost fabricat în Canada. Ţară în care asemenea „amestecuri“ practicate de nume ca Austra, Trust sau Crystal Castles au reuşit să surprindă urechile melomanilor din întreaga lume. Una peste alta, unicul minus al acestui disc este că ţine prea puţin. După cele 36 de minute cât totalizează cele nouă piese nu-ţi rămâne decât să apeşi pe repeat. Pentru a degusta pe deplin un deliciu sonor amestecat din multe arpegii, hi-hat – uri, beat-uri hip hop şi downtempo, pus la cale de doi maeştri. Categoric, debutul pop al anului în curs.

Neosignal - Raum und zeit

Neosignal - Raum und zeit
Dacă faceţi parte din cei care n-au intrat pentru prima oară pe acest blog, aţi observat probabil că apariţiile din domeniul drum and bass sunt cât se poate de puţine. Dintr-un motiv subiectiv, desigur, căci o bună parte din albumele discografice apărute sub această umbrelă sunt adesea plictisitoare pentru urechile subsemnatului. Astăzi, e una din acele excepţii care întăreşte regula. Nu, nu e vorba de un album extraordinar şi nici revoluţionar, cu siguranţă, dar primul release oficial al germanilor de la Neosignal are câteva momente interesante, care merită a fi degustate de către toate urechile deschise la sound-uri noi. Cei doi muzicieni care alcătuiesc acest proiect nu sunt deloc newcomeri, căci Phace a fost declarat drept Best National Drum & Bass Producer and DJ în 2006 în Germania (printre altele) iar celălalt membru Misanhtrop e şi el o figură cunoscută a genului. „Raum und zeit“ (Spaţiu şi timp)  conţine un sound futuristic, unele piese fiind cât se poate de interesante, mai ales din prisma faptului că ies din standardele muzicii drum and bass. Fără îndoială, unul din aceste momente este Sequenz, o compoziţie care îmbină cât se poate de abil sound-urile a la Depeche Mode cu bucăţele de Kraftwerk, cireaşa de pe tort fiind porţiuni care amintesc de creaţiile unor Daft Punk sau Justice. Puţinele ingrediente vocale introduse în aceste piese – cum ar fi de exemplu în Planet Online – amintesc pregnant de epoca Kraftwerk, dar nu de puţine ori oamenii aceştia reuşesc să adauge spectrului sonor bucăţi ascultate parcă în The Prodigy. Şi fiindcă oamenii ăştia vin din Germania, nu ar trebui să mire pe nimeni că pe ici pe colo urechile avizate pot descoperi niscaiva krautrock (deghizat în instrumente electronice, desigur), iar un alt motiv pentru care muzica lor este simpatică este acela că există şi porţiuni scoase parcă din epoca Deutche Amerikanische Freundschaft (D.A.F.), mai ales în Kein Signal sau Angst (Frică). Iar atunci când ascuţi Saturn City ai impresia că e o muzică cu influenţe prog rock făcută de roboţi. Există desigur şi momente mai puţin reuşite, dar în comparaţie cu celelalte albume apărute în „felia“ asta, debutul celor de la Neosignal e cât se poate de OK.

14 dec. 2012

Crystal Castles - (III)

Crystal Castles
Primul compozitor considerat “tăticul” muzicii experimentale a fost italianul Luigi Russolo, celebru printre altele pentru manifestul L'Arte dei Rumori sau The Art Of Noises (Arta zgomotelor). Şi pentru Gran Concerto Futuristic, un concert care inducea furia în rândul spectatorilor, care adesea devastau pur şi simplu „instrumentele“ futuristice imaginate de acest vizionar la începutul secolului 20. Se prea poate ca pentru unii muzica celor de la Crystal Castles să fie o înşiruire haotică de zgomote nedefinite. Cu toate acestea, vă pot certifica faptul că la concertele lor lumea nu distruge nimic. Mai mult, evenimentele susţinute de cei doi canadieni beneficează de un succes deosebit, aşa cum s-a întâmplat în cadrul festivalului Sziget din Budapesta, unde subsemnatul a avut parte de unul din cele mai interesante recitaluri ever. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la muzica electronică din ultima vreme constat că prin Canada se întâmplă nişte lucruri cât se poate de faine.

13 nov. 2012

Moonlight Breakfast - Shout

Moonlight Breakfast Shout
Putine trupe inventeaza un sound. Daca e sa compari muzica celor de la Moonlight Breakfast cu ceea ce se canta prin tarisoara noastra, esti tentat sa te hazardezi nitel si sa admiti ca oamenii acestia au reusit sa inventeze ceva nou. Fiindca in zilele noastre fiecare produs are nevoie de etichetari, in acest caz aceasta ar fi „un amestec de jazzdance, soul, disco, electro, downtempo“. Poate si retro – electro. Desigur, pentru orice ureche care n-a ascultat in ultimii ani numai doom – metal sau dubstep, e clar ca „salata“ asta a mai fost abordata cu succes de nume ca Parov Stelar, Nouvelle Vague, Caravan Palace, Caro Emerald…si lista ar putea continua. Carevasazica, Moonlight Breakfast n-a inventat gaura de la macaroana, dar spaghtelele sonore pregatite de ei sunt pur si simplu adorabile. Unde mai pui ca muzica asta aduce o prospetime in spectrul atat de prafuit al muzicii pop romanesti.

28 feb. 2012

Grimes - Visions

Recenzie Visions
Sincer, n-ai cum sa nu nu pici pe spate atunci cand o tipa spune ca la varsta de 13 ani a avut o admiratie deosebita pentru casa de discuri 4AD fiindca s-a indragostit de Cocteau Twins. Claire Boucher implineste in luna martie 24 de anisori si a debutat cu un material sonor in 2010 care a aparut numai pe caseta. In luna ianuarie a acestui an a semnat un contract cu 4AD, iar acest Visions este cel de-al treilea material sonor din cariera, care e totodata primul „major – release“.

Orice meloman deschis la minte n-are cum sa nu se bucure atunci cand printre picaturi descopera un disc greu de incadrat, care-I pune mintea la contributie si care iti lasa impresia ca n-avea cum sa fie conceput de un singur artist. Track-urile care se lafaie pe acest disc pot fi incluse in asa – numitul electro – pop, dar luate separat, piesele astea te pot duce cu gandul la dream – pop, minimal, dubstep sau chiar ambientalul “executat“ printre altii de Aphex Twin. Partea nasoala a unui review care are de-a face cu un album din zona „electronica“ e ca nu stii cine ce “executa” exact. De aceea nu poti da vina pe tobar care a dat chifle intr-un loc sau altul, sau pe basist ale carui tonuri nu-s chiar moderne. Din fericire, in cazul de fata nici nu simti nevoia sa dai vina pe cineva. Si asta pentru albumul asta e optimist si te unge la suflet din prima, avand o serie de elemente care il fac sa fie “pop” desi e mult diferit fata de ceea ce se promoveaza sub aceasta eticheta stilistica in zilele noastre. Cele 96 de secunde care alcatuiesc intro-ul albumului sunt cat se poate de misterioase si te introduc direct in starea asta de “incertitudine” pe care ti-o lasa discul. Nu stii exact ce se intampla, elemente goth se impreuneaza cu synth-uri bine slefuite, iar vocea este una plina de mister. Urmeaza una din cele mai accesibile piese de aici, totodata primul single, care sub semnatura Oblivion aduna laolalta un uptempo demential o linie de synth aproape monotona si niste voci care amintesc parca de Enya intr-un conglomerat castigator, care n-are cum sa nu-ti pice cu tronc. Eight, in schimb e o melodie care amesteca cu buna stiinta un sound goth cu vocea cat se poate de copilaroasa, iar Vowels = Space & Time pare a fi un hit la moda pe vreo alta Planeta. Una din melodiile care te convinge indubitabil de talentele canadiencei este Be a body, o piesa care seamana nitel cu Austra dar duce spectrul sonor mult mai departe, spre Galaxii necunoscute omenirii. Nightmusic e o combinatie ingenioasa intre muzica simfonica si beat-uri cat se poate de moderne, iar Skin ajunge in zona muzicii ambientale a la The Orb. Genesis e o alta compozitie care merita reverente intense, iar daca stau bine sa ma gandesc asta e primu disc electro – pop caruia nu i-am gasit nici macar un punctulet slab din ultima vreme. Carevasazica, bagati urechea la ascultat, merita!

8 oct. 2010

Berlin 61 - 89 - Wall of Sound


Pe buna dreptate, in prezentarea albumului Berlin 61 - 89 / Wall of Sound se spune clar ca acesta nu este o simpla compilatie, fiind mai degraba un fel de album - concept care puncteaza cat se poate de energic un capitol in istoria muzicii. Urechile avizate pot deslusi printre cele 30 de piese incluse o doza apasatoare de rock de avangarda si pop futuristic.

Incepand din 1961 Germania a fost taramul in care deodata totul era permis. Desi inca "ranita" societatea germana a dezvoltat o scena considerata „ciudata“ de unii cu o muzica adeseori cosmica iar alteori la limita dintre experiment si "suportabilitate". Efervescenta a continuat si-n anii 70 si 80, o buna parte a acestei miscari fiind considerata un raspuns "nemtesc" la sound-ul Nick Cave, Lou Reed, David Bowie sau Brian Eno. Pret de trei decenii, Berlinul si-a atras denumirea de capitala "unui altfel de rock", aducand in fata melomanilor de pretutindeni adevarate opere de arta.

Mi se pare ciudat ca acest album a aparut in Franta si nu in Germania. Cum ar fi ca o casa de discuri ungureasca sa scoata o selectie a celor mai bune melodii romanesti din anii 60?

Asa numitul krautrock german e prezent aici din plin cu o serie de nume mai importante sau nu. Amon Duul 2 este una din trupele de baza ale acestui curent, iar piesa lor A morning excuse este cat se poate de stranie. La capitolul mai putin cunoscuti se incadreaza Brainticket, o trupa formata in 1968. An in care dealtfel a luat nastere si poate cea mai influenta trupa din krautrock, Can, prezenta cu doua melodii pe ambele discuri.  Electric Sandwich este un nume obscur, dar mixat de celebrul Dieter Dierks (Scorpions, Tangerine Dream).
Exista si o latura electronica a krautrock-ului. Cluster. Un proiect alcatuit din Dieter Moebius si Hans-Joachim Roedelius care cu piesa Hollywood face lumina in ceea ce la vremea respectiva era numit un prototip pentru muzica electronica. Daca numele de Edgar Froese este poate mai putin rasunator, ei bine el a cunoscut faima punand bazele Tangerine Dream. Piesa acestuia „A Dali - esque sleep“ exploreaza din plin efervescenta acelor ani punand accent pe latura experimentala.
Cand pronunti numele de Harmonia, ei bine, e deja un fel de "all - superstars". Cu Michael Rother din Neu!, Hans-Joachim Roedelius si Dieter Möbius din Cluster , un grup care mai tarziu l-a avut si pe Brian Eno in componenta. Mai avem aici de-a face si cu o trupa de rock progresiv in adevaratul sens al cuvantului, Jane.  Dar si electronica anilor 80 personificata de cei de la Malaria. Care insa nu-s prezenti asa cum era de asteptat cu cel mai mare succes al lor, Kaltes, Klares Water, ci cu Your turn to run, una din cele mai misto piese ale selectiei.


Neu! este una din trupele formate de Klaus Dinger si  Michael Rother dupa ce s-au despartit de Kraftwerk la inceputul anilor 70 si abordeaza un rock nebun pe alocuri.

Nu lipseste nici Nico, care a jucat si in La Dolce Vita-ul lui Fellini, dar a scos si o serie de piese "freaky". Si nici Nina Hagen, un alt nume care cu siguranta trezeste amintiri placute in randul acelora care sunt familiarizati cu muzica germana "mai underground". E cel putin curioasa includerea melodiilor Born in Xixas si Cosma Shiva, in detrimentul unor mai - cunoscute African Reggae, Lucky Number sau New York New York. Tot la capitolul prezent se numara si elvetienii de la The Young Gods, care pot fi descrisi mirific prin doua cuvintele: post - industrial.

Chiar daca discul numarul doi este dedicat partii de est a Berlinului, gasim aici o serie de nume  care sunt incluse si pe primul. MDK si Cluster sunt mai in zona sytnh, piesa acestora din urma Caramel fiind cat se poate de minimalista. Die Tödliche Doris este un fel de Einturzende Neubauten. Kraan este o alta trupa obscura a krautrock-ului. Nici fanii D.A.F. n-au de ce sa fie foarte tristi. Desi trupa lor favorita nu si-a gasit locul in aceasta compilatie avem aici Liaisons Dangereuses (in care a activat Chrislo Haas din D.A.F.).  Ca un facut, realizatorul acestei compilatii a sarit hitul acestora numit Los Niños del Parque optand pentru Dupont. Cand dai peste o piesa de 8 minute si 20 de secunde pe o compilatie de acest gen stii ca e de bine. E Can si Future Days . Se regasesc aici si Neu! si The Young Gods, dar si superba Telefon a celor de la Palais Schamburg.

Faust cu The Sad Skinhead incepe ca un reggae fals dar trece prin mai multe curente specifice ale anilor 80. Desi titlul ar putea sugera altceva Vamos Companeros nu e deloc o piesa latino. E din visteria celor de la Harmonia deci nu are cum sa fie asa ceva. E o descatusare a unor sunete oculte dibaci aranjate. Chiar cand credeam ca cei de la Die Krupps lipsesc motivat din aceasta compilatie a inceput si piesa Wahrer Arbeit Wahrer Lohn. Una din cele mai izbutite melodii de pe acest album Percutii metalice combinate cu sunete de synth-uri. Carcotasii pot sta linistiti, nu lipsesc nici Einsturzende Neubauten. Au si ei o singura piesa Yu - Gung care pe parcursul a sapte minute descrie exact sound-ul trupei.

Daca intentia acestei pagini de istorie din muzica a fost sa descrie doar zona krautrock, rezultatul este cat se poate de aplaudat. Numai ca fiind incluse si nume din NDW (Neue Deutche Welle), se prea poate ca de la apel sa lipseasca nume ca Andreas Dorau, Grauzone, Extrabrei, UKW,  Kraftwerk si D.A.F. Asta doar cateva. Evident, pentru includerea tuturor celor care au avut ceva de zis in acei ani n-ar ajunge nici un box - set de 15 CD-uri. Evident ca oricine se inhama la "trierea" unor nume adauga produsului o doza de subiectivitate. Ceea ce nu poate fi negat insa este faptul ca Berlin 61 - 89 este un album care arunca o lumina interesanta asupra muzicii germane din acei ani.

Cei care n-au auzit de termeni ca si Krautrock sau Neue Deutche Welle n-au prea mari sanse pentru a iubi asa o demonstratie de exuberanta si experimentalism. Recomand insa cu caldura materialul celor care inca mai cred ca adevaratele comori sunt undeva ascunse. Desi in zilele noastre majoritatea produselor aflate la suprafata au culori vii, de multe ori adevarata stralucire se descopera doar in adancuri. Selectia cu muzichia Berlin-ului din vremurile de odinioara este susceptibila de a crea buna dispozitie doar pentru cei care considera muzica mai mult decat un simplu fundal sonor.

26 iun. 2010

Electronica de rafinament: Grum

Pe alocuri, muzica Grum este una care face legatura intre Calvin Harris si Deadmau5. Chiar daca exista multe alte nume in zona de activitate a celor de la Grum, e un disc mai mult decat placut, caruia cu greu ii faci fata fara a te trezi dansand. E un mix interesant intre Mylo, Daft Punk, Giorgio Moroder, Justice si Deadmau5. De consumat cu incredere de iubitorii de italo disco si nu numai. Ca sa fim onesti pana la capat, discul de debut al scotianului este unul care “curge” foarte bine atunci cand esti in dispozitie de dans. Poate nu e chiar alegerea ideala pentru a-l asculta acasa, dar asta e alta discutie….
Asteptari: La cei 24 de ani ai sai, muzicianul britanic Graeme Shepherd se poate considera un tip norocos: primele single-uri ale sale Runaway sau Heartbeats au facut furori pe ringurile de dans. Albumul de debut al celui care isi spune Grum este unul care are toate sansele sa devina unul “de nota zece” pentru amatorii curentului electro – pop.
Rezultat: Ca sa fim onesti pana la capat, discul de debut al scotianului este unul care “curge” foarte bine atunci cand esti in dispozitie de dans. Poate nu e chiar alegerea ideala pentru a-l asculta acasa, dar asta e alta discutie….
Through the night, piesa care deschide aceasta calatorie electro – pop face parte din acele melodii care desi sunt etichetate “dance” nu sufera de acel minimalism care insulta inteligenta. E o epopee contruita pe ritmurile anilor 80 dar nu duce lipsa de elementele specifice ale muzicii “house” din zilele noastre. Chiar daca are un potential iz de hit Cant shake this feeling este o piesa care iese oarecum din linia generala a albumului, fiind o reminescenta a epocii Madonna, pe vremea cand diva mai canta piese de genul Into the groove. Indubitabil, cel mai stralucit moment al albumului este Runaway, o piesa care desi pastreaza si ea acorduri a la Bronski Beat sau Nik Kershaw, are menirea de a te binedispune instantaneu. Single-ul care a facut furori in randul amatorilor de electro – pop inca de anul trecut are un sarm aparte, care il face sa fie la fel de feeric si dupa multe ascultari, fiind pur si simplu o melodie de care nu ai cum sa te plictisesti. Un alt moment de exceptie il constituie Power, o melodie care incepe in cel mai inconfundabil stil Giorgio Moroder, ca mai apoi sa devina un adevarat diamant sonor.
Cybernetic merge oarecum pe linia celor de la Midnight Jaggernauts sau Daft Punk  si nu omite defel “trucurile” muzicii cu voci de roboti din anii 80. Piesa care da titlul albumului este una cat se poate de percutanta, unicul minus al ei fiind refrenul putin poate prea “vocodorizat”. Sincer, cu greu poti realiza faptul ca refrenul acesteia este de fapt un sample din piesa cu acelasi nume al lui Don Johnson. Per ansamblu amatorii de synth pop sau electro – pop care au gustat nume ca The Human League sau O.M.D. vor gasi o sumedenie de chestii interesante de-a lungul celor 12 melodii. Turn it up e din nou o piesa pe calapodul Madonna. Cele sase minute ale piesei The Really long one sunt pe alocuri mirifice, chiar daca poate piesa chiar e putin prea lunguta. Din pacate nu intreg albumul este unul bine construit. Cover-ul dupa Fashion – ul lui David Bowie este execrabil.
Pe alocuri, muzica Grum este una care face legatura intre Calvin Harris si Deadmau5. Chiar daca exista multe alte nume in zona de activitate a celor de la Grum, e un disc mai mult decat placut, caruia cu greu ii faci fata fara a te trezi dansand. E un mix interesant intre Mylo, Daft Punk, Giorgio Moroder, Justice si Deadmau5. De consumat cu incredere de iubitorii de italo disco si nu numai.
Recomandari: Daca Daft Punk a fost un nume care nu v-a displacut, cu siguranta e una din cele tari aparitii ale anului. Iar daca ati vibrat pe Calvin Harris situatia e asemanatoare. Pentru cei care n-au auzit de aceste nume, e un album de electro – pop cu trei single-uri misto si muzica electronica “de suportat” pentru oricine.