De ascultat

Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat...

Cea mai interesantă piesă de pe cel de-al doilea material discografic al celor de la Toulouse Lautrec este fără îndoială Burn, o compoziţie care reuşeşte pe alocuri să sune a Arcade Fire (mai exact cu piesa care dă titlul noului lor disc, Reflektor). Din nefericire, o bună parte din cele 14 piese incluse aici sunt cât se poate de previzibile, mai ales pentru urechile care au savurat mai mult sau mai puţin debutul celor trei băieţi, despre care am comentat aici . Deşi sună binişor, Extraordinar e un disc în mare parte previzibil, care continuă de deplin linia trasată de „Heroes“. Mi-aş fi dorit mai mult, căci oamenii-s talentaţi şi şozi. De menţionat este mixul şi masterul executat de Adam Whittaker, de mare efect. Piesele „respiră“, instrumentele se aud într-un mare fel şi-n general există „spaţii“ mişto în compoziţii. Cei de la Toulouse Lautrec navighează într-un soi de rock „modern“, uşor hipsteresc dar cu armonii interesante, dar din ecuaţie lipseşte acel „ceva“ care diferenţieaz...

A fost odata ca niciodata acel ceva care a fost etichetat drept „alternative“. Pe certificatul de nastere era scris „anii 80“, dar a ajuns la maturitate un deceniu mai tarziu. In diverse forme, fie ca a fost etichetat ca grunge, brit pop sau indie. Mastodontul cu pricina continua sa existe si-n zilele noastre prin incarnari de genul Kings of Leon sau Muse iar printre alte 8965 de nume din acest curent i-am putea aminti aici si pe The Strokes, Blur, Radiohead sau The Smiths. Nebunia asta care include portiuni egale de noise si refrene usor cantabile dupa sapte beri la un festival open – air a cam lipsit la vremea respectiva din peisajul autohton. Dar, recuperam. Cu un val in care Tolouse Lautrec isi gaseste un loc bine stabilit. Desigur, carcotasii ar putea comenta ca acest „alternative cu orice pret“ a capatat fatete noi p-afara iar ceea ce se incearca in spatiul nostru autohton e nitel outdated.