Peter Heppner - My heart of stone

Daca va spun ca Peter Heppner are cea mai memorabila voce din showbiz-ul muzical german, are cineva curajul de a ma contrazice? Cel de-al doilea album solo al fostului membru al trupei Wolfsheim reuseste sa-ti creeze niste stari cat se poate de diverse, croite desigur in randul acelui aer de melancolie care pluteste peste toate creatiile germanului. Ca si-n alte cazuri, e greu de zis ce muzica face domnul acesta care a colaborat cu Schiller, Paul van Dyk sau Nena. E clar ca e synth – pop, caci in vremurile noastre orice formatie care foloseste synth-uri fara sa fie penibila poate fi incadrata in aceasta palarie. Pe de alta parte e si darkwave, pentru ca foloseste – cu cap si talent – elemente specifice muzicilor „intunecate”. Daca as zice ca omul acesta face un synth-pop optzecist care aduce pe alocuri a Depeche Mode sau Sisters of Mercy si alte bunataturi din aceeasi categorie n-as fi probabil departe de adevar.
In orice caz, indiferent de „eticheta”, compozitiile astea sunt perfecte pentru optimistii melancolici, pentru cei care au prins vremurile in care muzica era comercializata in mod fizic si pentru acei care stiu cel putin doua sinonime care sa inlocuiasca banalul „beton”, mega – folosit in zilele noastre.

Cele 37 de secunde ale piesei de deschidere intitulate Prologue au menirea de a te atentiona ca piesele incluse pe acest disc nu sunt alandala, iar Give Us What We Need (Truth Is Not The Key) – dincolo de textul ei cat se poate de patrunzator este un melanj reusit intre sound-uri electronice si acustice. Prima „bomba“ a discului este Meine Welt – melodie care in varianta deluxe are parte si de o interpretare cu niste copii – iar unul din lucrurile cele mai interesante la aceste creatii este ca vraja pieselor este aceeasi, indiferent de limba lor de interpretare, respectiv germana sau engleza. Unica voce la capitolul „oaspeti” de aici ii apartine solistei Kim Sanders, o concurenta la concursul de talente “Voice of Germany”, care adauga stropi de sarm intregului concept in piesa Deserve To Be Alone . Alternanta dintre piesele instrumentale si piesele cu voce este cat se poate de binevenita astfel incat atunci cand asculti Pénombre Islandaise sau Au Large, evadezi perfect din sonoritatile moderne si te afunzi intr-un spatiu geografic pictat parca in mod special pentru urechiusele tale. Unul din momentele cele mai interesante ale acestui disc este si God Smoked, o piesa dedicata unui dealer de droguri din Anglia numit Howard Marks. Whenever I Miss you este un alt exemplu care certifica cat se poate de exact talentele ascunse ale germanului, piesa fiind o balada scoasa parca din epoca de debut ale celor de la Depeche Mode, iar chitarile din I Won't Give Up pur si simplu iti gidila urechile la modul cel mai placut. Peter Heppner reuseste sa amestece intr-o maniera proprie elemente de ambient, rock si electro, iar acest ghiveci de muzici necomplicate constituie o auditie superba, care merita repetata cat de des posibil.