Get the Blessing - OCDC

Cine a inventat vorba totu-I bine cand se termina cu bine, n-a fost om rau. Hai sa fim onesti pana la capat: cui nu-I plac happy – end – ingurile? Iar atunci cand din intamplare dai peste o trupa care are sagalnicul nume de Get the blessing si totul se termina cu bine, simti ca ai parte intr-adevar de o binecuvantare pe termen lung. Desi in zilele noastre termenul de fresh s-a demonetizat la marea arta gratie folosirii lui de catre capetele minunate din industria advertising-ului, prima senzatie pe care o ai dupa asa o auditie este asta. Nu e acel proaspat stors din dubstep si nici acel new style care inunda topurile si nici nu e axat in randul diverselor efecte electronice folosite pana la refuz de multi. E mai degraba o desfatare acustica, una in care urechile desfundate se aleg cu o stare de fericire ce emana din belsug in cele opt piese incluse pe albumul cu numarul trei al acestor vajnici britanici.
La prima impresie, oamenii acestia se scalda in apele jazz-ului, dar unii critici nu s-au sfiit sa-I bage in oala punk – jazz. Nu e nimic Sex Pistols aici, totul se invarte in jazz – rock si pe ici pe colo devoratorii de progressive – rock au parte de bucati dementiale, cum ar fi Americano Meccano, in care apare invitatul special Robert Wyatt, legendara figura a cunoscutului Soft Machine. La voce, dar fara cuvinte prea multe, de ascultat cu mare atentie. Si daca tot am pomenit de invitatul special, e momentul sa aflam si componenta acestui echipaj sonor care-si are sediul central in Bristol. Jim Barr si Clive Deamer din Portishead au parte de niste colegi numiti Jake McMurchie la saxofon si Pete Judge la trompeta, iar intreaga combinatie se vrea a fi un semn de admiratie a celor numiti visavis de Ornette Coleman. Primul lor album All is yes a castigat premiul de albumul anului acum patru ani la BBC Jazz Awards. Pentru cei care sunt pasionati mai mult de melodie, The Waiting este o piesa cre garantat va face minuni, dar discul acesta are o gramada de chestii interesante, pentru toata lumea. Pe alocuri, sonoritatile amintesc de Radiohead (Between Fear And Sex sau Low Earth Orbith) iar experimentele se regasesc din plin in mirifica Pentopia, care inchide albumul. Si n-am apucat sa amintesc nimic de piesa care da titlul acestui album, un single care va poate da o idee asupra bunatatilor incluse pe acest disc de ascultat la modul cel mai serios. Nu stiu daca titulatura trupei are vreun efect asupra voastra, dar eu m-am ales cu imbratisarea sonora a muzicienilor din Bristol. Si mi-a placut....