Unul din clipurile muzicale care mi-a picat cu tronc in ultima vreme mi-a adus in atentie o trupa care a scos o gramada de albume prin Germania, care activeaza de prin 1997 si care-si spune Northern Lite. Daca e sa te iei dupa criticii muzicali germani muzica lor poarta denumirea de neo – pop, carevasazica o imbinare de pop cu diverse stiluri incadrabile in galeata muzicii electronice. Gasesc categorisirea asta o mega – tampenie monstruoasa, caci aceasta imbinarea dintre electro, synth – pop si chitari nu are nici in clin nici in maneca cu nimic din zona pop. Dupa mai multe schimbari de componenta oamenii acestia au intrat in posesia premiului de cea mai buna trupa indie/electronic la Dance Music Award din Germania, iar daca ar fi sa-I inrudesc “undeva” pe Northern Lite, asta ar fi mai degraba in zona Sono, Yello sau chiar Paul Kalkbrenner (mai ales in They say). Printre remixurile care le-au executat de-a lungul anilor, se numara si cateva track-uri pentru Sigue Sigue Sputnik, Rammstein, Peaches, sau Apoptygma Berzerk.
Black Day, single-ul care deschide materialul, e exact acel gen de piesa care merge la fix pentru orice ureche care a apreciat vreodata sound-urile Depeche Mode, fiind totodata si cel mai strong moment al acestui disc. Din nefericire, nu toata ambianta sonora se pastreaza in aceasta idee de inceput: cele sapte minute ale piesei care da titlul acestui album sunt escortate de niste instrumentatii scoase parca de la naftalina techno – ului anilor 90, monotone si deloc simpatice. Unele piese (cu precadere Hellborn Man) seamana cu atmosfera intalnita la maestrul german Schiller, iar printre momentele deosebite pentru care merita sa ascultati acest album se numara si Running. In cazul in care priviti clipul de mai jos si va intrebati, daca a fost filmat in Romania, raspunsul este nu!
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Comentarii
Trimiteți un comentariu