The Black Keys - El Camino

Sincer, aveam serioase dubii cu privire la albumul cu numarul sapte din visteria celor de la Black Keys. Si asta pentru ca in linii mari, mai toti „rockerii” au reusit sa ma cam dezamageasca anul acesta. Numele de la care asteptam mult au oferit cate ceva, dar nimic care sa ma dea pe spate. De acum, situatia s-a schimbat caci El Camino e ceva care nu are cum sa te lase indiferent. E discul care iti readuce pofta de rock in vene. Alaturi de cei doi maestri care alcatuiesc Black Keys, Dan Auerbach si Pat Carney, un alt motiv care face ca aceasta colectie de cantece sa fie una care iese in evidenta de la o posta este „mana“ producatorului care este nimeni altul decat Danger Mouse. El Camino e un disc structurat pe o serie de armonii izbutite si e plin de detalii intrigante. Carevasazica, e adorabil. E atat de lovely fiindca contine doze senzationale de garage – rock si niste synth-uri de nota zece. E o combinatie old vs new care te cucereste.

Inca de la primele acorduri ale single-ului Lonely Boy, e clar pentru toata suflarea care adora rock-ul ca excursia asta e una de tinut minte. Riff-urile criminale din piesa asta sunt combinate cu un refren demential, elementele astea conferind melodiei un autentic aer de rock and roll si garage punk. Dealtfel, pe parcursul celor 11 piese care sunt incluse in acest disc ai de multe ori senzatia ca oamenii astia s-au inspirat din The Kinks. Mai apoi sesizezi si niscaiva White Stripes, oleaca de Led Zeppelin, ba chiar si niste MC5. Si peste toate astea synth-urile suna de parca ar fi Goldfrapp, iar parca in categoria influentelor iti vine sa-i incluzi si pe Primal Scream.

Little Black Submarine e una din melodiile care incepe de parca ar fi o joaca dar in momentul cand percutia isi intra in drepturi pune la cale una din cele mai frumoase piese ale discului.  Gold on the Ceiling e un alt punct in care vocea lui Auerbach e cat se poate de expresiva. Money Maker suna parca a ceva din visteria celor de la The Cramps, iar superba Sister (cu al ei usor iz de Rammstein in fundalul instrumentatie) are un aer mega – comercial, dar care ramane ancorat in zona bunului – gust. Fiti foarte atenti: in cele 38 de minute de muzica de aici nu exista momente „in care se iroseste pelicula“. Adica n-avem parte de acele „experimente” adoptate de o sumedenie de formatii din spectrul rock alternativ al zilelor noastre care nasc melodii lente, fara vlaga. Nu, discul asta are cojones de la inceput si pana la sfarsit si merita sa concureze pentru discul anului 2011 in materie de rock cu cojones.