Four Tet - There is love in you

Nu este un disc de ascultat "pe fuga", e un material greoi pe alocuri, care isi arata adevarata valoare numai dupa mai multe auditii. Are si minusuri: nu e un album de aprofundat dupa ce te-ai despartit de prieten(a). De ascultat pentru toti melomanii care mai cred ca adevaratele comori sunt cele care nu apar pe toate gardurile.

Four Tet este pseudonimul britanicului Kieran Hebden, pe care Wikipedia il descrie ca fiind un „muzician post - rock si electronic“. Daca n-ati inteles nimic din eticheta, nu-i nici un bai. De-a lungul vremurilor domnul acesta a realizat remixuri pentru Aphex Twin, Beth Orton, Super Furry Animals, Radiohead, Manic Street Preachers, Bloc Party, Black Sabbath sau Burial. Prima lui melodie sub numele de Four Tet a avut nu mai putin de 36 de minute si 25 de secunde si s-a numit absolut nesurpinzator Thirtysixtwentyfive. O vreme a fost bagat in oala "folktronica". Adica o combinatie inexplicabila si aparent aiurea de folk si muzica electronica. Nu neaparat pentru ca ar fi avut ceva in comun cu folk-ul. Ci poate pentru ca in piesele sale a introdus sample-uri de jazz, chitari, percutii de tip gamelan (provenite din Indonezia) care au facut "casa" buna cu sound-urile dure de electro ameliorate pe ici pe colo chiar si cu arome de hip - hop. Un ghiveci bagat de altii in "inteligent dance music". In zilele noastre muzica sa este etichetata in fel si chip: techno, downtempo, IDM, experimental sau leftfield.

There is love in you este al 5-lea disc semnat Four Tet care debuteaza cu o piesa cu un puternic iz de Burial. Angel Echoes nu este neaparat dubstep, dar a "importat" oaresece loop-uri si efecte vocale din genul amintit. Love cry reprezinta un maraton de mai bine de noua minute in care sunetele industriale se intrepatrund cu maiestria accentuata a tobelor care dau un element uman acestei excursii in lumea artificiala. Spre deosebire de atat de uzitatele loop-uri de percutie folosite in muzica techno aici sectiunea de percutie este cat se poate de "omeneasca" iar adevarata savoare se simte atunci cand apare un sample dintr-o piesa semnata Cassie "Me and you". E o piesa care "se construieste" pe parcurs care se intensifica cu fiecare secunda ce trece si introduce o sumedenie de sunete interesante pana la final.

Un arpegio simplut se dezvolta cat se poate de energic in piesa Circling, care devine pe parcurs un adevarat diamant iar Sing indeparteaza putintel spectrul sonor de techno printr-o amestecare deliberata a unor sound-uri din alte genuri. Fireste tot din felia electronica, chiar daca in trecut criticii muzicali au etichetat productiile Four Tet ca fiind "folkelectronica“. This Unfolds readuce in prim plan sound-ul "uman" al percutiei, de aceasta data mai aplecat spre latura jazz, creand o bucatica ce poate fi incadrata lejer si-n trip - hop si-n chestiunile cu care ne-au obisnuit nume ca Orbital sau The Orb: muzica britanica aparent dance dar de o complexitate deosebita. Reversing este punctul culminant pentru cei deschisi experimentelor sonore. Chiar daca se vrea a fi cea mai "dance" piesa de pe disc, Plastic People nu abandoneaza defel abordarea "dark" a discului. Incet - incet piesa isi gaseste cadenta, piesa prinde greutate si lucrurile se aseaza in directia buna. Si totusi, nu e o piesa pe care sa te zbengui intr-un club, cel putin nu in "main". She just like to fight are o directie foarte interesanta, melancolia fiind expploatata aici cu o chitara undeva in spate care aminteste oarecum a Tanita Tikaram. Nu va speriati, nu e o excursie in "retro" ci pur si simplu o alta latura a diversitatii acestui disc.

Four Tet e un nume care cu siguranta va produce ravagii in urechile deschise pentru experimente. Pentru unii poate sa sune a niste Fuck Buttons mai putin dance, o incrucisare intre Pantha Du Prince si The Field sau un melanj de TRG cu Tudor Gheorghe, who cares? Alaturi de multe alte nume din "noul val" caruia nici macar nu ma obosesc sa-i gasesc o eticheta, Four Tet e un manifest. Care dovedeste scepticilor ca muzica dance nu e pe moarte ci are noi directii. Pe langa directia cu „I've gotta feeling that tonight's gonna be a good night“ se strecoara si chestiuni mult mai complexe. Nu este un disc de ascultat "pe fuga", e un material greoi pe alocuri, care isi arata adevarata infatisare dupa mai multe auditii. Minusul albumului este melancolia accentuata ce emana in majoritatea pieselor care poate naste o tristete in persoanele mai sensibile. Categoric nu e un album de aprofundat dupa ce te-ai despartit de prieten(a). De ascultat cu moderatie pentru amatorii de slagare care vor sa-si largeasca orizontul "electronic" si obligatoriu pentru toti melomanii care mai cred ca adevaratele comori sunt cele care nu apar pe toate gardurile.