Peter Gabriel - Scratch my back

Decizia de a taia drastic din aranjamentele muzicale ale pieselor face ca acest disc sa sune monoton. Superba prestatie vocala a lui Peter Gabriel mai salveaza ceva din dezastru si face ca Scratch my back sa fie bagat cu indulgenta la categoria „bunicel dar nu extraordinar“.

Daca faceti parte din categoria acelora care asteapta un disc de studio adevarat de la Peter Gabriel, ei bine, mai aveti ceva de stat. Si asta fiindca noul disc intitulat Scratch my back face parte dintr-un proiect dublu in care fostul lider al celor de la Genesis interpreteaza o serie de cover-uri. Dupa principiul proverbului "o mana spala pe alta (si amandoua obrazul)“, anul acesta ne putem astepta la un alt disc in care artistii carora Peter le-a cantat melodiile sa-i intoarca favorul, cantand cate o piesa din repertoriul fostului lider al celor de la Genesis.
Cele 12 piese insiruite pe acest disc semnat Peter Gabriel au parte de o orchestratie minimala. Sa fim bine intelesi, e un album fara chitari si tobe. Ce cuprinde piese din repertoriul unor nume ca Elbow, Radiohead, David Bowie sau Arcade Fire. Aceasta tactica, de a prelucra piese cunoscute printr-o metoda cat se poate de traditionala il avantajeaza pe Peter Gabriel. Cel putin din postura sa de solist. Cu target-ul „pe voce“, muzicianul reuseste perfect ceea ce si-a propus: sa reduca aranjamentele pe cat posibil, pentru a sublinia latura emotionala a cantecelor.

Inca din primele secunde ale albumului avem dovada faptului ca muzicianul a pus mult suflet in aceasta aparitie. Piesa Heroes a lui David Bowie este interpretata cat se poate de interesant si este pe alocuri de nerecunoscut pentru cei care stiu originalul. Heroes este unul din cele mai stralucitoare momente ale discului, o piesa colorata de un dramatism aparte, superba pur si simplu. In ceea ce priveste versiunea sa la Boy in the bubble de Paul Simon, melodia este una cat se poate de trista, unele influente ale vocii lui Peter Gabriel avand asemanari aici cu prestatia sa in superba Dont give up, realizata cu Kate Bush. La fel se intampla si pe Mirorrball-ul celor de la Elbow si mai apoi de Flume-ul lui Bon Iver. O tristete accentuata de instrumentatia minimalista.

O mica "agitatie" se simte in piesa Listening Winds a celor de la Talking Headsiar o declaratie de dragoste melancolica are loc in The Power of the heart a lui Lou Reed. Sunetele se precipita de-adevaratelea doar in a doua jumatate a piesei My body is a cage dupa Arcade Fire. De nerecunoscut pentru cei care au auzit vreodata varianta originala. Book of Love de Magnetic Fields are cam aceeasi desfasurare de forte ca precdentele, cu un instrumental destul de golut. Una din cele mai maiestuoase interpretari de aici este Apres Moi dupa Regina Spektor. Violine dansante, versuri dramatice, voce "la fix", fac ca aceasta melodie sa fie una cat se poate de adorabila. Penultima piesa luata din repertoriul lui Neil Young, Philadeplhia nu face parte din momentele cele mai inspirate din album. Finalul, hmmm este unul cat se poate de ciudat. Felul in care interpreteaza muzicianul de 60 de ani piesa celor de la Radiohead numita Street Spirit (Fade Out) este unul cat se poate de neizbutit. Sunt sigur ca fanii Radiohead nu sunt deloc multumiti de acest cover, alegerea aceasta fiind una riscanta. Si asta pentru ca in principiu Radiohead e greu de interpretat. Aici e unul din momentele in care nenea Peter Gabriel a dat-o rau de tot in bara.

Decizia de a taia drastic din aranjamentele muzicale ale pieselor face ca acest disc sa sune monoton. Superba prestatie vocala a lui Peter Gabriel mai salveaza ceva din dezastru si face ca acest album sa fie bagat cu indulgenta la categoria „bunicel dar nu extraordinar“.  Pacat de daruirea emotionala a lui Peter Gabriel. Asteptam totusi un album adevarat de la creatorul Sledgehammer.