HIM - Screamworks: Love in Theory And Practice

-
HIM si-au creat o cariera bazata si pe eterna dizertatie despre rani deschise si inimi frante. Cei ce se asteptau ca la al 7-lea disc sa schimbe nitel placa, mai au oleaca de stat. E acelasi HIM cu care am fost obisnuiti, poate mai "netru", mai slefuit, mai american.Love metal pentru pokemoni, pokemoane si nu numai...
Va vine sa credeti sau nu oamenii de la HIM au ajuns la cel de-al 7-lea album de studio, un disc care poarta complicatul nume de Screamworks: Love in Theory And Practice. Daca e sa ne luam dupa declaratiile liderului trupei, solistul Ville Valo este "cel mai sexual" material din istoria trupei. „Ar fi trebuit sa ma vedeti inregistrand vocea in miezul noptii, printre bufnitele mele impaiate, tipand sin toti rarunchii. Intregul proces de creare a albumului este in stransa legatura cu acea erectie mintala care pur si simplu nu a vrut sa dispara“, a declarat acelasi muzician. Desigur pentru un fan adevarat nu prea exista termen de comparatie, mai ales atunci cand vine vorba de HIM. Pentru noi restul insa voi incerca sa despic firul de par in patru.....

Cele 13 melodii sunt abundente in sound-uri synth ceva mai prietenoase decat la precedentele albume, discul pare la prima vedere mai "comercial“. Evident nu lipsesc eternele "proverbe" ale lui Ville despre dragoste si moarte, care de-a lungul anilor le-au adus o armata de fani de sexul feminin in special. Pare-se ca o bucatica din sound-ul lor generic numit „gothic spre rock alternativ“ a fost sacrificata in favoarea unui sunet "mai pe placul maselor". Rezultatul nu e defel blamabil, chiar daca hibridul acesta nu are prea mari sanse de a face adepti noi,

Una din cele mai interesante piese de pe acest disc este Like St. Valentine. Piesa are pentru cateva secunde traiectoria uneia din aria drum and bass-ului, evoluand mai apoi intr-un fel de rock alternativ cu o atitudine punk. O combinatie de Green Day si Rammstein, cu niscaiva arome de Enter Shikari. Daca e sa aplic etichete, pe alocuri ghiveciul celor de la HIM se incadreaza undeva intre Nine Inch Nails si Depeche Mode. Ceea ce nu inseamna ca ceea ce rasuna din boxe e musai sa placa fanilor trupelor amintitte mai sus.

Chiar si Scared to death suna destul de bine, desi sound-ul este mult prea indulcit pentru metal si orientat spre rock, undeva la limita dintre Bon Jovi si Europe-ul anilor 80. La capitolul texte (mesaj) avem aceeasi Marie cu aceeasi Palarie: dragostea, moartea, suferinta, singuratatea si inimile frante fiind temele preferate ale trupei. Daca e sa amintim ciudateniile discului nu avem cum sa ocolim piesa The Foreboding Sense of Impending Happiness, un fel de new - wave al anilor 80 fara acel "ceva" care sa-l faca insa remarcabil.

E de inteles de ce finlandezii au ales Heartkiller ca si prim single, fiind vorba de o piesa cu refren catchy, din categoria comercial cu orice pret. E un fel de pop -rock care da bine la prima ascultare si merge inclusa si la radio-uri. Totusi n-as paria ca veti auzi vreodata piesa pe la Europa FM. Multe din piesele discului (cum ar fi Shatter me with hope si Acoustic Funeral) oscileaza undeva intre acceptabil si "I don't care“, amestecul de chitari metalice si synt - pop fiind unul care nu iese in evidenta, dar nici nu este suparator.

Stiu ca HIM si-au creat o cariera bazata si pe eterna dizertatie despre rani deschise si inimi frante. Cei ce se asteptau ca la al 7-lea disc sa schimbe nitel placa, mai au oleaca de stat. E acelasi HIM cu care am fost obisnuiti, poate mai "netru", mai slefuit, mai american, gratie faptului ca discul a fost inregistrat la Los Angeles cu producatorul Matt Squire.

Carcotasii pot eticheta acest „love - metal“ drept muzica pentru pokemoni si pokemoane. Cu siguranta fanii dedicati trup si suflet fenomenului HIM nu vor ramane dezamagiti. E un disc fara Join me in death, ceva mai optimist (in limita HIM, evident), care nu provoaca dureri de ureche la auditie. Desigur nu e pentru fanii Children of Bodom si nici macar pentru cei care gusta Kasabian, de exemplu. E un fel de rock a la HIM, o nisa pe care baietii finlandezi o exploateaza cu deplin succes de prin '91 de cand si.au inceput cariera.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Amala - Românie Hai!

-
Imagine
  „În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore.  Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor.  Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
citeste mai mult

Ravi Hazard – Clepsidra

-
Imagine
  Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
citeste mai mult

Toulouse Lautrec - Dejun pe iarbă

-
Imagine
Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat...
citeste mai mult