Pokey Lafarge and the South City Three - Middle of Everywhere
Solicitați un link
Facebook
X
Pinterest
E-mail
Alte aplicații
-
Nu stiu altii cum sunt, dar eu ador pur si simplu copertile de disc sepia. Iar daca o vorba plina de adevar din intelepciunea populara spune ceva de genul „spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti“, ma vad nevoit sa fac o mica extrapolare: „spune-mi ce citesti, ca sa-ti zic ce stil muzical ti se potriveste“. Pokey LaFarge e un tip care a studiat indeaproape literatura americana si a fost marcat de creatiile unor Ernest Hemingway sau John Steinbeck. In plus are buletin de St. Louis, Missouri. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa deduci ca unui asemenea individ i se potriveste ca o manusa stilul muzical botezat Americana. Ceea ce rasuna din cele 13 compozitii ale materialului discografic e something care e indeajuns de aproape de delta – blues. Sau pentru cinefili, vremurile in care productiile cinematografice aveau in prim plan nume de-alde Greta Garbo sau Rudoph Valentino. Anii 20, carevasazica. Ragtime, jazz, swing, Willie Dixon si alte bunataturi din acelasi „sertar” se regasesc din plin printre melodiile care iti proiecteaza mental un film cu sigla Columbia Pictures. Pe langa prestatia vocala de exceptie a personajului principal, in ecuatia asta mai exista trei indivizi care si-au luat numele de South City Three: Joey Glynn (bass), Adam Hoskins (chitara) si Ryan Koenig, acesta din urma raspunzator pentru muzicuta si diverse percutii care mai de care mai colorate. Omul presteaza inclusiv la washboard, care n-are nimic de-a face cu skateboardul, ci e o percutie folosita in blues si jazz-ul clasic si care este nici mai mult nici mai putin decat o placa de lemn conceputa pentru spalatul hainelor, dar care scoate niste sunete bestiale. Meniul sonor este completat cu portiuni de swing si chiar „echte” rock n roll. Textele sunt la fel de pure ca apa izvorata dintr-un varf de munte. Nu gasesti teme precum I Kissed a girl, ci referiri la batranul Jack - in “Drinkin’ Whisky Tonight”- sau declaratii de dragoste old – fashioned de genul “I just say in my way that I love you from head to toe” in Head to Toe. E o muzica atat de autentica incat iti vine greu sa crezi ca aceasta e compusa in zilele noastre. Practic, discul asta n-are highlight-uri si implicit nici momente mai putin reusite: e un album de veselie, iar single-ul So long Honeybee Goodbye descrie cat se poate de misto starea cu care esti imbibat dupa aceasta auditie.
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Nu stiu altii cum sunt, dar eu ador pur si simplu copertile de disc sepia. Iar daca o vorba plina de adevar din intelepciunea populara spune ceva de genul „spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti“, ma vad nevoit sa fac o mica extrapolare: „spune-mi ce citesti, ca sa-ti zic ce stil muzical ti se potriveste“. Pokey LaFarge e un tip care a studiat indeaproape literatura americana si a fost marcat de creatiile unor Ernest Hemingway sau John Steinbeck. In plus are buletin de St. Louis, Missouri. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa deduci ca unui asemenea individ i se potriveste ca o manusa stilul muzical botezat Americana. Ceea ce rasuna din cele 13 compozitii ale materialului discografic e something care e indeajuns de aproape de delta – blues. Sau pentru cinefili, vremurile in care productiile cinematografice aveau in prim plan nume de-alde Greta Garbo sau Rudoph Valentino. Anii 20, carevasazica. Ragtime, jazz, swing, Willie Dixon si alte bunataturi din acelasi „sertar” se regasesc din plin printre melodiile care iti proiecteaza mental un film cu sigla Columbia Pictures. Pe langa prestatia vocala de exceptie a personajului principal, in ecuatia asta mai exista trei indivizi care si-au luat numele de South City Three: Joey Glynn (bass), Adam Hoskins (chitara) si Ryan Koenig, acesta din urma raspunzator pentru muzicuta si diverse percutii care mai de care mai colorate. Omul presteaza inclusiv la washboard, care n-are nimic de-a face cu skateboardul, ci e o percutie folosita in blues si jazz-ul clasic si care este nici mai mult nici mai putin decat o placa de lemn conceputa pentru spalatul hainelor, dar care scoate niste sunete bestiale. Meniul sonor este completat cu portiuni de swing si chiar „echte” rock n roll. Textele sunt la fel de pure ca apa izvorata dintr-un varf de munte. Nu gasesti teme precum I Kissed a girl, ci referiri la batranul Jack - in “Drinkin’ Whisky Tonight”- sau declaratii de dragoste old – fashioned de genul “I just say in my way that I love you from head to toe” in Head to Toe. E o muzica atat de autentica incat iti vine greu sa crezi ca aceasta e compusa in zilele noastre. Practic, discul asta n-are highlight-uri si implicit nici momente mai putin reusite: e un album de veselie, iar single-ul So long Honeybee Goodbye descrie cat se poate de misto starea cu care esti imbibat dupa aceasta auditie. 
Comentarii
Trimiteți un comentariu