Chiar daca actualmente „scena dubstep” este dominata de mainstream-ul promovat de Skream, Skrillex sau Katy B, adevaratii degustatori de asemenea sonoritati se rasfata si cu alte „directii”, una din acestea fiind asa numita „bass – music”. Cei doi muzicieni care si-au unit eforturile pentru acest material discografic nu sunt defel nume noi din bransa, fiind considerati adevarati pionieri ai stilului. Rob Ellis cu pseudonimul lui Pinch a editat in 2007 albumul Underwater Dancehall, un disc care pe buna dreptate e considerat de critici drept un deschizator de drumuri al dubstep-ului (si e adesea comparat ca importanta cu aparitia lui Burial pe acest taram), iar Sam Shackleton a pus bazele casei de discuri Skull Disco in 2005 si a scos cateva productii deosebite, multe din ele fiind un dubstep influentat de post - punk si in special de Cabaret Voltaire sau PiL. Aparent, acest amestec de sound-uri practicate de cei doi muzicieni poarta numele de dubstep – bass, dar judecand dupa tonele de muzici care se scot in zilele noastre sub aceasta eticheta, piesele acestora ar putea fi incluse mai degraba intr-un soi de experimental club music. Sau mai exact, muzica electronica necomerciala, un specimen sonor care nu-ti insulta inteligenta nici macar pentru o clipa si iti provoaca o auditie mai mult decat interesanta. E usor de ghicit: principalul sarm al acestor compozitii nu este axat pe voci, dar putinele momente in care acestea apar (inclusiv in supera piesa And you'll have the most selfish and greedy life... 'nd greedy-eedy life... eedy life...) reusesc sa fie la-naltime. Pe alocuri, urechea are parte de beat-uri cat se poate de paranoice, iar unul din motivele pentru care discul asta e meserias e acela ca are o sumedenie de momente surprinzatoare. Constructiile pieselor nu sunt defel previzibile iar diversele efecte folosite in locuri aparent aleatoare dau un sarm aparte discului. Rooms within a room e genul acela de piesa care iti pune la-ncercare cat se poate de serios atentia fiindca evolueaza intr-un mod cat se poate de neobisnuit. Cracks in the Pleasuredome sau Burning Blood sunt alte exemple care creioneaza cat se poate de exact acest deliciu sonor care e unul magic de la primele acorduri si pana la final, cu sound-uri deloc agresive dar bine structurate. Torn and submerged e un alt track care face parte din categoria „cireasa de pe tort” si defineste cat se poate de bine atmosfera degajata de acest disc care cuprinde sub – basi care ti se lipesc de stomac dar si acorduri prietenoase, care pur si simplu iti insenineaza ziua. Cei doi pionieri ai dubstep-ului dau un nou inteles genului acesta care devine tot mai popular pe zi ce trece. Recomand cu cea mai mare caldura acest disc tuturor: si pentru aceia care au prins gustul dubstep-ului doar in ultima vreme de cand a devenit extrem de trendy sa asculti asa ceva, dar si acelora care nu suporta beat-urile whuah – whuah etalate de-alde Skrillex, de exemplu. E un disc revolutionar pentru muzica electronica in general si merita ascultat cu urechile ciulite chiar si de cei care nu sunt foarte amici cu sonoritatile moderne din cluburile de profil.
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Comentarii
Trimiteți un comentariu