Chiar daca actualmente „scena dubstep” este dominata de mainstream-ul promovat de Skream, Skrillex sau Katy B, adevaratii degustatori de asemenea sonoritati se rasfata si cu alte „directii”, una din acestea fiind asa numita „bass – music”. Cei doi muzicieni care si-au unit eforturile pentru acest material discografic nu sunt defel nume noi din bransa, fiind considerati adevarati pionieri ai stilului. Rob Ellis cu pseudonimul lui Pinch a editat in 2007 albumul Underwater Dancehall, un disc care pe buna dreptate e considerat de critici drept un deschizator de drumuri al dubstep-ului (si e adesea comparat ca importanta cu aparitia lui Burial pe acest taram), iar Sam Shackleton a pus bazele casei de discuri Skull Disco in 2005 si a scos cateva productii deosebite, multe din ele fiind un dubstep influentat de post - punk si in special de Cabaret Voltaire sau PiL. Aparent, acest amestec de sound-uri practicate de cei doi muzicieni poarta numele de dubstep – bass, dar judecand dupa tonele de muzici care se scot in zilele noastre sub aceasta eticheta, piesele acestora ar putea fi incluse mai degraba intr-un soi de experimental club music. Sau mai exact, muzica electronica necomerciala, un specimen sonor care nu-ti insulta inteligenta nici macar pentru o clipa si iti provoaca o auditie mai mult decat interesanta. E usor de ghicit: principalul sarm al acestor compozitii nu este axat pe voci, dar putinele momente in care acestea apar (inclusiv in supera piesa And you'll have the most selfish and greedy life... 'nd greedy-eedy life... eedy life...) reusesc sa fie la-naltime. Pe alocuri, urechea are parte de beat-uri cat se poate de paranoice, iar unul din motivele pentru care discul asta e meserias e acela ca are o sumedenie de momente surprinzatoare. Constructiile pieselor nu sunt defel previzibile iar diversele efecte folosite in locuri aparent aleatoare dau un sarm aparte discului. Rooms within a room e genul acela de piesa care iti pune la-ncercare cat se poate de serios atentia fiindca evolueaza intr-un mod cat se poate de neobisnuit. Cracks in the Pleasuredome sau Burning Blood sunt alte exemple care creioneaza cat se poate de exact acest deliciu sonor care e unul magic de la primele acorduri si pana la final, cu sound-uri deloc agresive dar bine structurate. Torn and submerged e un alt track care face parte din categoria „cireasa de pe tort” si defineste cat se poate de bine atmosfera degajata de acest disc care cuprinde sub – basi care ti se lipesc de stomac dar si acorduri prietenoase, care pur si simplu iti insenineaza ziua. Cei doi pionieri ai dubstep-ului dau un nou inteles genului acesta care devine tot mai popular pe zi ce trece. Recomand cu cea mai mare caldura acest disc tuturor: si pentru aceia care au prins gustul dubstep-ului doar in ultima vreme de cand a devenit extrem de trendy sa asculti asa ceva, dar si acelora care nu suporta beat-urile whuah – whuah etalate de-alde Skrillex, de exemplu. E un disc revolutionar pentru muzica electronica in general si merita ascultat cu urechile ciulite chiar si de cei care nu sunt foarte amici cu sonoritatile moderne din cluburile de profil.
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit Românie Hai! D
Muzica instrumentală oferă creierului libertatea de a hoinări. Pe plaje care îți taie răsuflarea sau în locuri întunecate și tulburi, în funcție de emoțiile fiecăruia. Absența unei povești spuse în viu grai îți oferă spațiu pentru a îți impune și a crea propria interpretare. Eventualele cuvinte explanatorii visavis de muzica instrumentală sunt cât se poate de subiective. Din mai multe motive, principalul fiind acela că piesele cu pricina trezesc emoții diferite în sufletul fiecăruia. Pe bună dreptate, dealtfel. „I do say ...that...Every pain that you are receiving...Every challenge that you are facing / It belongs to the journey. And to aknowledge. To accept whatever life is throwing at you. And still have on your mind. That this is just a test., sunt cuvintele care însoțesc prima piesă a albumului. Ascultând cu atenție această compoziție involuntar m-am reconectat la superbele armonii muzicale executate odionoară de Roxy Music (și-n special în piesa India, inclusă pe albumul Avalon
Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat
Chiar daca actualmente „scena dubstep” este dominata de mainstream-ul promovat de Skream, Skrillex sau Katy B, adevaratii degustatori de asemenea sonoritati se rasfata si cu alte „directii”, una din acestea fiind asa numita „bass – music”. Cei doi muzicieni care si-au unit eforturile pentru acest material discografic nu sunt defel nume noi din bransa, fiind considerati adevarati pionieri ai stilului. Rob Ellis cu pseudonimul lui Pinch a editat in 2007 albumul Underwater Dancehall, un disc care pe buna dreptate e considerat de critici drept un deschizator de drumuri al dubstep-ului (si e adesea comparat ca importanta cu aparitia lui Burial pe acest taram), iar Sam Shackleton a pus bazele casei de discuri Skull Disco in 2005 si a scos cateva productii deosebite, multe din ele fiind un dubstep influentat de post - punk si in special de Cabaret Voltaire sau PiL. Aparent, acest amestec de sound-uri practicate de cei doi muzicieni poarta numele de dubstep – bass, dar judecand dupa tonele de muzici care se scot in zilele noastre sub aceasta eticheta, piesele acestora ar putea fi incluse mai degraba intr-un soi de experimental club music. Sau mai exact, muzica electronica necomerciala, un specimen sonor care nu-ti insulta inteligenta nici macar pentru o clipa si iti provoaca o auditie mai mult decat interesanta. E usor de ghicit: principalul sarm al acestor compozitii nu este axat pe voci, dar putinele momente in care acestea apar (inclusiv in supera piesa And you'll have the most selfish and greedy life... 'nd greedy-eedy life... eedy life...) reusesc sa fie la-naltime. Pe alocuri, urechea are parte de beat-uri cat se poate de paranoice, iar unul din motivele pentru care discul asta e meserias e acela ca are o sumedenie de momente surprinzatoare. Constructiile pieselor nu sunt defel previzibile iar diversele efecte folosite in locuri aparent aleatoare dau un sarm aparte discului. Rooms within a room e genul acela de piesa care iti pune la-ncercare cat se poate de serios atentia fiindca evolueaza intr-un mod cat se poate de neobisnuit. Cracks in the Pleasuredome sau Burning Blood sunt alte exemple care creioneaza cat se poate de exact acest deliciu sonor care e unul magic de la primele acorduri si pana la final, cu sound-uri deloc agresive dar bine structurate. Torn and submerged e un alt track care face parte din categoria „cireasa de pe tort” si defineste cat se poate de bine atmosfera degajata de acest disc care cuprinde sub – basi care ti se lipesc de stomac dar si acorduri prietenoase, care pur si simplu iti insenineaza ziua. Cei doi pionieri ai dubstep-ului dau un nou inteles genului acesta care devine tot mai popular pe zi ce trece. Recomand cu cea mai mare caldura acest disc tuturor: si pentru aceia care au prins gustul dubstep-ului doar in ultima vreme de cand a devenit extrem de trendy sa asculti asa ceva, dar si acelora care nu suporta beat-urile whuah – whuah etalate de-alde Skrillex, de exemplu. E un disc revolutionar pentru muzica electronica in general si merita ascultat cu urechile ciulite chiar si de cei care nu sunt foarte amici cu sonoritatile moderne din cluburile de profil. 
Comentarii
Trimiteți un comentariu