Mai old decat Gil Dobrica sau regretatul Dan Spataru, nenea Adriano Celentano si-a surprins fanii cu un nou material discografic, care iese nitel din canoane. Evident, la cei 73 de ani pe care ii stapaneste sanatos, Celentano n-are cum sa iasa nici in ruptul capului din acea zona de muzica usoara italiana care l-a facut celebru printre altele gratie nemuritorului lui hit care poarta numele de Azzuro. Cu toate acestea, cele 9 piese de aici curg cat se poate de fluent, ba mai mult, au parte de o varietate admirabila, reprezentand o cat se poate de exacta expresie a ceea ce am putea numi pop de bun gust la ora actuala. Fara indoiala, respecte maxime merita si colaboratorii care au fost racolati pentru acest proiect. Dintre care, la prima strigare merita amintiti Trilok Gurtu, Jovanotti si Manu Chao. Si la capitolul texte chestiunea sta cat se poate de izbutit: nenea Celentano n-o arde prea mult in amintiri nepieritoare, melodiile avand dese trimiteri la politicieni corupti, criza s-alte cele. Dealtfel si titlul acestui disc e elocvent pentru tematica abordata (Sa ne prefacem ca e adevarat). E un disc mega – pertinent, care iti lasa in capsor o intrebare asijderea: oare vedetele prefabricate din zilele noastre vor scoate la venerabila varsta a lui Celentano ceva cat de cat decent? Printre cele mai reusite momente ale discului se numara Non ti Accorgevi di Me (care are un sound cat se poate de modern!) si Non so più cosa fare, aceasta din urma cantata alaturi de mirificul Jovanotti. Unicul minus este coperta complet neinspirata, care concureaza cat se poate de serios la titlul de worst cover of last times cu usurinta...
Asteptari: Cu un nume ca Drive-By Truckers e cat se poate de clar pentru toata lumea ca aceasta trupa isi are sediul in United States Of America. Si-n plus, e vorba de country. Gasca asta e compusa din sase oameni care pe parcursul anului 2009 s-au inchis intr-un studio si au inventat doua albume noi: The Big To Do , aparut anul trecut si acest Go-Go Boots. Rezultat: Nu trebuie sa ai urechi superdestepte ca sa realizezi din prima ca sound-ul acestui disc este diferit fata de multe productii pe care le auzi in zilele noastre. Iar asta se datoreaza in principal faptului ca oamenii acestia isi inregistreaza piesele analogic.
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat...
Mai old decat Gil Dobrica sau regretatul Dan Spataru, nenea Adriano Celentano si-a surprins fanii cu un nou material discografic, care iese nitel din canoane. Evident, la cei 73 de ani pe care ii stapaneste sanatos, Celentano n-are cum sa iasa nici in ruptul capului din acea zona de muzica usoara italiana care l-a facut celebru printre altele gratie nemuritorului lui hit care poarta numele de Azzuro. Cu toate acestea, cele 9 piese de aici curg cat se poate de fluent, ba mai mult, au parte de o varietate admirabila, reprezentand o cat se poate de exacta expresie a ceea ce am putea numi pop de bun gust la ora actuala. Fara indoiala, respecte maxime merita si colaboratorii care au fost racolati pentru acest proiect. Dintre care, la prima strigare merita amintiti Trilok Gurtu, Jovanotti si Manu Chao. Si la capitolul texte chestiunea sta cat se poate de izbutit: nenea Celentano n-o arde prea mult in amintiri nepieritoare, melodiile avand dese trimiteri la politicieni corupti, criza s-alte cele. Dealtfel si titlul acestui disc e elocvent pentru tematica abordata (Sa ne prefacem ca e adevarat). E un disc mega – pertinent, care iti lasa in capsor o intrebare asijderea: oare vedetele prefabricate din zilele noastre vor scoate la venerabila varsta a lui Celentano ceva cat de cat decent? Printre cele mai reusite momente ale discului se numara Non ti Accorgevi di Me (care are un sound cat se poate de modern!) si Non so più cosa fare, aceasta din urma cantata alaturi de mirificul Jovanotti. Unicul minus este coperta complet neinspirata, care concureaza cat se poate de serios la titlul de worst cover of last times cu usurinta...
Comentarii
Trimiteți un comentariu