Grimus - Egretta

E greu sa „explodezi“ cu un album de debut care sa faca valuri, dar adevarata provocare e discul cu numarul doi. Acela care trebuie sa te „cimenteze“ oarecum in mainstream, care sa multumeasca pe deplin si cohorta de fani care uraste din tot sufletul acest termen dar si publicul „larg“ care nu gusta prea temeinic notiunea de „underground“. Sindormul acesta de „second album“ e unul cat se poate de dificil, mai tineti minte ce au patit The Strokes cu al lor Room on Fire? Evident au fost si cazuri fericite, de genul Nirvana, Oasis sau Public Enemy, dar ideea e ca nu-I tocmai usor sa arunci pe piata discul cu numarul doi din istoria oricarei trupe. Clujenii de la Grimus au rupt gura targului cu Panikon. Alo, vorbeam de targusorul numit Romania, unde au castigat  concursul Battle of the Bands, iar discul amintit a primit recenzii giga – favorabile inclusiv un onorant “album al anului“ din partea celor de la Muzicisifaze.
Plus ca baietii chiar au cantat in United Kingdom. Indubitabil si-au atras si niste “dusmanii” fiindca pe la noi e parca decret de stat respectarea proverbului care spune „sa moara si capra vecinului“.  Nevermind, in acest moment am in fata un booklet mega – colorat care are acel miros de tipografie care iti da fiori, iar din boxele marca Telefunken rasuna rand pe rand cele 12 piese care alcatuiesc tracklist-ul Egretta. Fiindca sunt in toane bune, va dezvalui un secret strasnic: la momentul asta subsemnatul face o reacomodare sonora cu aceste piese, fiindca cu vreo doua luni in urma am facut parte dintr-un cerc restrans (banuiesc) de conationali care au ascultat in avanpremiera melodiile astea. Ca si atunci, si acum ma vad nevoit sa sesizez din start ca sound-ul discului e cat se poate de profi. Aplauzele merg catre Adam Whittaker, mesterul Manole britanic ce a reusit sa „bage“  ceea ce se numeste producing & mixing la standarde inalte. Normale pentru “afara” dar inalte pentru Romania. La acest capitol, Egretta primeste zece cu stelute. Cum stam insa cu muzica, mon cher?


Cele 42 de minute si opt secunde cat insumeaza cele 12 piese de aici reprezinta o auditie de bun augur, in care urechea e bombardata cu niste baieti plini de energie care marseaza pe constructii sonore sanatoase, refrene digerabile si texte care graviteaza in jurul complicatelor relatii interumane, exclusiv in limba engleza. Mai e nevoie sa amintesc faptul ca daca baietii acestia ar fi scremut un singur text in limba pe care o stie tot romanu ar fi avut mai mult succes? Ca o paranteza, unul din grupurile de “teapa” celor de la Grimus din Ungaria, 30Y, a avut un imens succes in tarisoara de langa noi tocmai pentru ca au scos un album numit Varosember si nu Man from the city. Sindromul asta cu “limba romana nu e facuta pentru rock“ e dealtfel foarte des intalnit la trupele de la noi si ar cam fi cazul sa dispara, cred eu. Nu fac un secret din faptul ca atunci cand am auzit pentru prima oara piesa Started (care conform baietilor nu reprezinta defel “linia” albumului) cantata live intr-un concert sustinut in clubul timisorean Setup Venue, am avut impresia ca e un cover dupa Arctic Monkeys. Am ramas placut surprins sa aflu ca nu e asa. Cu riscul de a fi catalogat old – fashioned sau hit – oriented, bucata asta (trackul no2 de aici) ramane cireasa de pe tort a acestui Egretta. Carevasazica, eu as fi marsat putintel mai mult pe linia data de Started. As fi schimbat pe ici pe colo niste tonuri moderne de keyboards, le-as fi dat mai mult spatiu in compozitii. As fi scos cel putin “un hit” de genul The Killers sau m-as fi aventurat in zona ocupata de simpaticii britanici The XX, de exemplu. Discul asta duce lipsa unui alt “Started” pentru a fi cu adevarat extraordinar. Dincolo de carcoteli, imi place ca baietii astia au o energie complexa, n-o lalaie prea mult in zona midtempo si au idei bine cristalizate. Sunt simpatici si hotarati, au purces pe un drum bine delimitat si ca niste ardeleni adevarati isi vad de treaba fara prea mare tam – tam mediatic. 

Piesa de deschidere Cave n-are nici o legatura cu domnul care poarta prenumele de Nick. Si nici acel “carlig” care sa te faca sa exprimi de la primele acorduri “Waw”. Dupa disecata deja Started, care are cojones cat cuprinde, isi face loc Face the light, care ramane ancorata in momentele bunicele ale discului. Versurile nitel prea complicate ale piesei Vanity (My phantom limb syndrome keeps me away/From the memories we shared) nu umbresc defel sarmul compozitiei, una plina de boase si rasturnari de situatie interesante. Daca asculti doar primele acorduri ale piesei care da titlul albumului iti poti inchipui ca urmeaza o piesa de genul True Colours – ului cantat de Cyndi Lauper, dar pe parcurs melodia asta capata o cu totul alta culoare. Single-ul actual In your eyes are parte de un fundal de keyboards usor SF si de un text nitel sters (Love me lover / I feel so alive in your eyes). O alta melodie dragalasa este Atrracted (to people who look like us), nu doar fiindca are cel mai lung (si fluent) text din disc dar si pentru ca are un sound modern.  Aparitia chitaristului Vali Rauca pe post de vocal in melodiile Promise, Spacegirl si Fingerprints (aceasta din urma avand un pregnant aer de Radiohead) este de bun augur. 

Ca tot vorbeam de sindroame, ma vad nevoit sa inchei aceasta recenzie cu un cliseu mega – obosit, dar care nu dispare: eterna comparatie “muzica romaneasca versus muzica straina“. Ganditi-va: in a doua jumatate a anilor 90 “strainii” se delectau cu Radiohead, Oasis si Pulp. Iar in muzica romaneasca in aceeasi perioada isi faceau de cap Trei Sud Est, Genius si Andre. Do I need to say more? Categoric, scena rock romaneasca a fost intotdeauna in criza, mai ales la capitolul inovatie. Din pacate, nici in 2011 situatia nu e prea roza. „Recolta” de albume din aceasta felie arata cam cum se prezentau saracii aceia care au ajuns pe la Auschwitz. In cazul in care cartierul Circumvalatiunii din Timisoara ar avea cel putin doua formatii care repeta in te miri ce beci si scot albume din felia rock alternativ/indie/brit/ce-o mai fi, scena ar arata cu totul altfel. Un muzician necunoscut din anii 70 a lasat eternitatii o axioma cat se poate de misto: „Cine rezista zece ani in rock, poate fi trimis fara nici o arma in jungla. Supravietuieste”. Baietii de la Grimus au toate atu-urile sa fie niste supravietuitori. Si-n plus, in jungla autohtona au fabricat un disc care merita nominalizat la sfarsit de an pentru albumul anului, made in Romania.