Coldplay - Mylo Xyloto

Nu agreez ipocritii. Prin urmare nici pe acei oameni care se ghideaza in gusturile muzicale dupa principiul „plebe“. In schimb, nici cealalta extrema nu mi-e prea la suflet. Aia care se ghideaza dupa axioma “daca ceva e popular, inseamna ca nu are valoare artistica“. Exista intotdeauna un echilibru intre cele doua tabere, iar albumul cu numarul cinci din cariera celor de la Coldplay demonstreaza cu varf si indesat filozofia cu care am inceput aceasta recenzie. Se vrea a fi un album de conceptie dar e plin de sound-uri pop. Este targetat deopotriva pentru urechile amatoare de ceea ce se vantura prin clasamentele de pop dar reuseste sa “fure“ si oameni care in mod normal nu dau doi bani pe trendurile ce se manifesta in zilele noastre prin topuri. E middle of the road, exact la jumatatea drumului dintre „vreau sa fac muzica si sa vand milioane de albume“ si „imi exprim trairile exact asa cum vreau eu. Punct“.
E o pozitionare destul de periculoasa, dar baietii lui Chris Martin au reusit si de aceasta data sa dea lovitura aruncand pe piata un material discografic cu „de toate pentru toti“. Cu Brian Eno pe post de „ajutor“, dar cu Rihanna la capitolul featuring. Cu extreme, carevasazica.

Amatorii de latura “pop” Coldplay au toate motivele de bucurie: exista aici piese care vor intra (sau ar merita) sa intre in playlist-urile unor radiouri generaliste de teapa Europa FM. Ma refer desigura la slagare de teapa Paradise sau Every Teardrop is a waterfall, care au pe ele eticheta „construite pentru a fi difuzate in prostie la radio“. Momente cheesy mai sunt cu gramada, de exemplu balada Us against the world, care deasemenea are un lipici “pop” terifiant. Exista insa si momente cu cojones. Cum ar fi excelenta Major Minus sau Chrarlie Brown, aceasta din urma fiind dealtfel cea mai misto melodie din Mylo Xyloto. In ceea ce priveste Princess of China, parerile pot fi extrem de impartite. As fi preferat ca in locul Rihannei s-o aud pe Bjork, Nina Hagen, Tori Amos sau oricare solista care canta in vreun pub din Exeter, locul unde s-a nascut Chris Martin. Mi-e greu sa trec peste faptul ca doamna care canta „ram pam pam pam“ a ajuns sa cante cu Coldplay, dar nu am cum sa nu remarc ca aceasta struto – camila de piesa nu suna groaznic, desi aparent nu are nimic logic in ea. Discul asta are si un moment mega – penibil si acesta se numeste Up in flames. I mean, da sunt open – minded, dar Coldplay pe ritm de r and b? E chiar aiurea. Daca reusesti sa nu te enervezi prea tare si sa arunci CD-ul pe geam, mai ai parte de un track caracteristic celor de la Coldplay, Don’t let it break your heart. Iar finalul Up with the birds e pur si simplu glorios. 

Ce ma enerveaza la Coldplay este faptul ca pur si simplu simt ca oamenii astia ar putea sa arunce pe piata ceva mult „mai adevarat“. E o muzica al naibii de pop pe alocuri, dar care te cucereste involuntar. Mylo Xyloto e burdusit cu „la – la – la –uri pentru toata lumea“, dar exact acolo unde trebuie are parte si de exuberanta si sarm. Are din plin acel girlie – rock care pe noi barbatii ne face sa zambim sagalnic dar nu duce lipsa de riff-uri cu boase. E agasant de slagaros dar nu plictiseste. E Coldplay, punct.