The Lords of Altamont - Midnight to 666

Dupa cele 265 de discuri ascultate si etichetate cu label-ul „amestec de stiluri“ anul asta, a fost o adevarata usurare sa dau peste americanii astia din Los Angeles, care-si spun The Lords of Altamont. E drept, si coperta te duce deja cu gandul la ceva, dar dupa primele cinci secunde ale piesei de deschidere rasufli usurat si exclami: yes, yes, asta e goold old punk garage rock. Nu atatea brizbriz-uri, nu atatea interviuri in care oamenii spun “noi nu ne putem eticheta muzica“, nu ghiveci, nu nimic: punk - rock galagios, simplu, direct, straight in your face.  Desigur, e fain sa mai asculti din cand in cand si chestiile atat de twisted din zilele noastre, dar parca din cand in cand e si mai fain sa iei o pauza si sa te intorci la radacini. F.F.T.S. e primul track si care totodata te avertizeaza ca daca nu esti prea prieten cu sound-urile MC5 sau excluzi din start chitarile zgomotoase, n-ai ce cauta in povestea americanilor astia. Care, by the way au debutat prin 2004 cu un disc care poarta neverosimilul titlu de Hell With the Lords on Sympathy For The Record Industry.
Albumul de fata, care este cel de-al patrulea disc al americanilor e o explozie necontrolata de rock zgomotos, rapid si plin de nerv. Nu stiu daca are vreo relevanta, dar tobarul de aici e Harry Drumdini, care ar trebui sa va sune cunoscut pentru faptul ca a facut parte din legendara trupa The Cramps. Desi au doar cativa ani la activ, trupa asta care si-a luat numele dupa o autostrada celebra din orasul lor natal a reusit sa cante pe aceeasi scena cu Motorhead, Buzzcocks, Stranglers sau Madness. Una din piesele de aici este un cover dupa Aint it fun, o melodie scoasa in 1978 de The Dead Boys, iar daca e sa ramanem la chestii interesante e bine de stiut ca piesa asta a fost cantata (si inregistrata) de Guns n Roses si Rolling Stones, printre altii.

Cele doua single-uri scoase pentru promovarea albumului, Soul for sale  si Save me (from myself) ilustreaza perfect dementa creatoare a muzicienilor. Si au parte de clipuri care nu mai au nevoie de nici o descriere. Poate doar atat, ca in cazul in care daca apucati sa-i vedeti live, baietii astia chiar canta intr-un mare fel, cel putin daca e sa ma iau dupa inregistrarile de pe Youtube. Pe scurt, cele 12 piese sunt cam pe acelasi calapod, dar e excelent sa fie asa. In cazul in care urechile voastre au fost tratate cu Black Rebel Motorcycle Club, Iggy & The Stooges, MC5 sau stiti semnificatia dirty rock, nu ratati aceasta aparitie. Daca dupa zece secunde din orice piesa nu simti nevoia sa dai volumul tare de tot, se cheama ca ai un bai. E un disc delicios, unul din cele mai murdare albume garage de anul asta.