Gary Numan - Dead Son Rising

La prima impresie, ritmurile lui Gary Numan merita din plin eticheta de „sinistre”. Pentru cineva care habar n-are ca omul acesta e un pionier al muzicii electronice si care n-a auzit niciodata celebrul hit Are friends electric (din 1979) exista mari sanse ca albumul asta sa fie unul greu de inteles, din mai multe motive. Cel mai important ar fi acela ca aceste constructii muzicale nu prea seamana cu nimic din ceea ce se produce in anul de gratie 2011. Nu e nici pe departe atat de experimental precum s-ar astepta avizii de muzici ciudate cu orice pret si la mii de kilometri distanta de urechiusele ahtiate dupa melodioare synth – pop lipicioase. Orice meloman serios stie faptul ca printre cei care si-au declarat admiratia pentru legendarul muzician care a implinit 53 de ani se numara Dave Grohl (Foo Fighters, Nirvana), Trent Reynor (Nine Inch Nails) si Marilyn Manson.

Drept urmare, muzica aceasta nu e pentru masele largi, ci are un target anume ce include urechi care stiu sa asculte dincolo de aparente si nu cauta neaparat senzationalul, ci profunzimea. O buna parte din albumul Dead Son Rising iti inspira eventuale asocieri cu muzica celor de la Nine Inch Nails, dar comparatiile pot merge spre Smashing Pumpkins (mai ales in piesa When the sky bleeds, He Will Come) sau chiar David Bowie in memorabila Big Noise Transmission, unul din cele mai reusite momente ale acestui disc. Care, atentie, este materialul cu numarul 20 din cariera artistului. As fi ipocrit daca m-as hazarda in afirmatii de genul „muzica asta e plina de artificii noi si are un sarm deosebit”. Cu toate acestea, este un disc care curge cat se poate de natural pentru cei obisnuiti cu sound-uri aflate undeva intre mainstream si underground. Mai presus de toate, Gary Numan e un tip caruia nu ii este frica sa experimenteze chestii noi nici in al 20-lea disc al sau si care la respectabila varsta pe care o are navigheaza mega – abil in apele dominate de un amestec de goth, metal si muzica electronica. Ressurection, piesa care deschide albumul este una cat se poate de misterioasa si care beneficieaza pe parcurs de o explozie de synth – uri distorsionate, iar The Fall aluneca intr-un industrial de zile mari care are parte de un refren demential. Unicul moment mult prea soft al discului il reprezinta versiunea de pian a piesei Not The Love We Dream Of, care dealtfel incheie aceasta colectie de piese. Spre deosebire de kilogramele de artisti care se aseamana intre ei din zilele noastre si activeaza in diverse genuri trendy – la moda pentru un anumit interval de timp - Gary Numan e un tip care intotdeauna a stiut sa fie aparte. In sprijinul acestei afirmatii vine printre altele piesa Into battle, care e cea mai freaky din acest Dead Son Rising. Un disc pe care il recomand tuturor acelora care stiu ca adevaratele comori nu se gasesc la suprafata.