Scroobious Pip - Distraction Pieces

Daca ma intrebati pe mine, Marea Britanie a fost, este si va fi intotdeauna cea mai tare in parcare atunci cand te referi la arta numita muzica. Nu doar pentru ca a exportat rave, jungle, big beat, drum and bass, jungle, dubstep si alte minunatii stilistice ci si pentru ca a generat niste texte de piese jos palaria. Nu intotdeauna, ce-i drept, caci din cand in cand chiar si britanicii o iau pe ulei si fredoneaza tampenii de genul „We are the cheeky girls / You are the cheeky boys“. Facand abstractie de uscaturi,  tara asta a dat nastere unor texte de pus in rama. Ca de exemplu „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not understand the power and beauty of your youth until they have faded“ (Buz Luhrmann) sau „Choose life.  Choose a job. Choose a career. Choose a family, Choose a fucking big television. Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers“ (PF Project).
Sa tot fie cinci ani de cand in epicentrul muzicii mondiale a aparut o melodioara care suna ceva de genul „The Beatles…were just a band, Led Zepplin…just a band, The Beach Boys…just a band, The Sex Pistols…just a band“. Piesa cu pricina - „Thou shalt always Kill“ pentru conformitate - a pus pe harta un duo numit Dan Le Sac Vs. Scroobius Pip. Pentru acest nou material discografic, Dan le Sac a iesit din combinatie, dar poate e chiar mai bine, fiindca am ramas cu textele meseriase „nasite” de cel care-si spune Scroobious Pip (pseudonim luat dupa numele unui poem compus de scriitorul britanic Edward Lear), iar instrumentatia ne-electronica e inspirata pana la refuz.  

Si totusi, motivul pentru care acest disc merita sa intre-n sufletul oricarui om deschis la minte este acela ca ni-l prezinta pe Mr. Pip ca pe un poet modern care surprinde la milimetru problemele societatii in care traim. Esti tentat sa etichetezi chestia asta drept hip – hop, dar on second thought stilul asta e destul de departe fata de ceea ce se intelege prin acest termen in zilele noastre. E mai degraba un soi de spoken – word etalat odinioara cu alte mijloace de Henry Rollins sau Gil Scott-Heron. La capitolul orchestratie nu e deloc de mirare ca albumul acesta suna „altfel”: are colaboratori din diverse zone si care nu-s pe buzele tuturor. Apar printre altii P.O.S.  (rapper american cunoscut gratie piesei Music for shoplifting) si chiar si Renholder, acesta din urma mai cunoscut sub numele de Danny Lohner, care a cantat printre altii cu Nine Inch Nails, Killing Joke sau Skrew. Stiu, devin obsesiv, dar textele fac toti banii aici, caci cele noua piese incluse sunt tot atatea explozii de trairi si sentimente puse pe tava intr-un mod unic. Carevasazica, te gadala la ureche un deliciu sonor cum rar ti-e dat sa auzi...

Albumul incepe cu Introdiction, ale carei prime versuri ar trebui sa-ti deschida ochii si sa-ti pregateasca urechile pe mai departe: “I saw a dead fish on the pavement and thought what did you expect? There’s no water round here stupid, you should have stayed where it was wet.”. Eventuala traducere a subtilitatilor lingvistice cu care ataca acest muzician ar fi o sinucidere curata, iar daca inca nu v-ati prins, hai sa clarificam un lucru: daca engleza ta e de balta, nu prea are rost sa te lipsesti prea tare de Distraction Pieces. Acelasi start abunda in versuri cuceritoare, unele dintre ele adresandu-se direct potentialului ascultator: „I’ve seen the world; I’ve seen the good and the shitty bits/And all I’ve got to say is “god damn, y’all are fucking idiots.”/Some people heard my words and thought it meant they knew me/Truth is – I don’t exist; I’m just the soundtrack to your movie!“. Discul devine nepermis de zgomotos de la track-ul cu numarul doi si imbina minunat aerul punk rock cu hip – hop – ul. E cazul single-ului Let em come in care apar ca si invitati speciali P.O.S si Sage Francis, dar melodia asta cucereste si datorita instrumentatiei semnate Worgie. Incet – incet realizezi ca intentia artistului este aceea de a soca, iar acest fapt ii reuseste de minune. Cel mai tare exemplu in acest sens? Categoric, Death of a Journalist, o piesa care are mari sanse sa nu fie prea bine primita de jurnalistii copy – paste de generatie noua. Printre sfaturile pe care muzicianul le da acestora este un meserias "Don't skim intros, listen to each track through/And maybe run a spell check before you post a review“ iar constatarea cu "You know how we are, we believe it’s the truth / We just accept it as news instead of asking for proof," e cat se poate de adevarata si devastatoare. Raman tot la texte fiindca pur si simplu e greu sa nu amintesc perle ca „Silence can be golden but gold can sometimes suffocate/Like that girl in that James Bond film, too late to respirate/Tragedy can be plain to see with lights and sirens/But sometimes it ain't quite so clear, Domestic Silence. (Domestic Silence) sau “I’m sorry I wasn’t who you thought I was,
Fuck it– I’m sorry I wasn’t who I thought I was.
I said no matter what, I’d always be there, but that wasn’t honest,
Because I’m not.”(Broken Promise). S-ar mai fi multe, dar va las placerea de a primi asa cum se cuvine acest bombradament lingvistic de cea mai buna speta.

Scurt pe doi: e rap/rock/punk/ de cea mai buna calitate. Ceea ce ma sperie insa e relativul anonimat in care se zbate Scroobious Pip. Cu asa rime inteligente si un umor cat se poate de corect plus dume politice coerente, omul acesta ar trebui sa fie mega – vedeta. Din pacate, melodiile fabricate in zilele noastre nu au texte prea inteligente. Si nu au voie sa spuna adevaruri sau sa aibe de-a face cu chestiuni politice. Muzica de protest e de apanajul trecutului iar capodopere de genul Distraction Pieces nu sunt apreciate la adevarata lor valoare. Anyway, in cazul in care iti vei rupe 36 de minute din viata pentru a asculta asa cum se cuvine acest album exista mari sanse sa-mi dai dreptate: discul asta merita sa fie lejer inclus in topul celor mai cu mesaj albume din 2011.