Lou Reed and Metallica - Lulu

Mi-e greu sa inteleg aversitatea cu care a fost primita colaborarea sonora dintre Lou Reed si Metallica, doua nume care n-au nevoie de absolut nici o prezentare pentru orice meloman cu capu pe umeri de pe planeta asta. Cel mai prost album al anului? Hai sa fim seriosi. Bag mana-n foc ca stimabilii critici muzicali care au scos asa o ineptie n-au auzit in viata lor un album de muzica popcorn made in Romania, in 2011. Lasand gluma la o parte, motivul pentru care acest dublu – disc a fost primit cu raceala mai ales de catre fanii trupei conduse de James Hetfield este acela ca  asteptarile care se creeaza in jurul artistilor din zilele noastre au tot mai stransa legatura cu ideea de constanta. Si daca rockerii nu aud riff-uri zgomotoase si “speed”, se cheama ca e de rau.
Involuntar, chiar si-n zone considerate indepartate de „pop mainstream“ oamenii se asteapta ca idolii lor sa mearga pe carari batatorite. Iar atunci cand muzicienii isi permit sa faca arta, asa – zisii fani stramba din nas. N-o fi acesta albumul anului, dar cu siguranta e un disc cel putin interesant (daca nu adorabil) fiindca iti pune mintea la contributie, nu e deloc „just another record“, pe care-l asculti si gata…

Povestea se invarte in jurul unui personaj creat de Frank Wedekind, Lulu fiind o femeie saraca ce cocheteaza cu ideea de „la dolce vita”, statut la care ajunge prin sex, dar care moare intr-o saracie crunta. Muzical, toata chestia e un soi de spoken word affair, in care Lou Reed rosteste niste „ziceri de bine” pe acorduri create Metallica si probabil ca aici e „buba” pentru care discul asta schioapata in viziunea unora. Si asta fiindca tempo-ul nu e cel cu care ne-a obisnuit James Hetfield: intreg discul e un soi de downtempo heavy metal. E un album de conceptie care trebuie luat ca atare, cu siguranta nu va genera piese de dat pe radiouri, dar are toate sansele sa capteze atentia adevaratilor melomani care stiu sa judece un material dincolo de aparente. E un soundtrack pentru o piesa de teatru, un material sonor care te scoate din cotidian si te introduce intr-o lume aparte. Fiindca e un album de conceptie, prea mare lucru despre piesele in sine nu are rost sa va spun. Poate doar ca cele 19 minute si jumatate cuprinse in melodia ce inchide materialul, Junior Dad, pot concura la capitolul „cea mai de avangarda chestie“ curpinsa in viziunea imaginata de Lou Reed si Metallica asupra acestei Lulu, care a avut parte dealtfel printre altele si de o ecranizare cinematografica de exceptie Pandora’s Box, in 1929. Nu e un disc pentru toata gloata, dar merita ascultat.