Tom Waits - Bad as me

E un cliseu cat casa de mare sa spui despre Tom Waits ca e atipic si excentric. Cel de-al 17-lea album de studio al domnului care are o voce descrisa de unii ca fiind „inecată intr-un butoi de whisky, atarnata la afumat pentru cateva luni si apoi calcata de o masina” aduna laolalta 13 melodii scurte si la obiect. Spre deosebire de ceea ce spun unii si altii, nu e nimic spectaculos aici. Caci fiecare disc scos de Thomas Alan Waits are o aura parte. Ca de obicei, nu lipsesc acel gen de compozitii care merita sa fie ascultate la ora trei dimineata langa tristetea emanata de o sticla de whisky goala. Omul acesta plin de talent a decretat o sumedenie de zicale dragutele, una din ele descriind pe deplin soada atmosfera care reiese din muzica sa. „Sunetul unui elicopter este foarte deranjant pana cand nu-l auzi in momentul in care a venit sa te salveze de la inec. Atunci suna ca muzica“, spunea Tom Waits la un moment dat. Ce poate fi mai adevarat decat aceasta constatare? Poate doar aceea a lui Woody Allen: "Omul nu ajunge niciodata atat de batran incat sa nu mai poata face inca o prostie“....
Lasand zicalele cu talc laoparte, excursia sonora a acestui Bad as me incepe cu indemnul All Aboard care se face auzit in piesa Chicago, care reprezinta o demonstratie cat se poate de exacta a dementei acestui trip.  Eventualii neinititati in lumea magica construita de Tom Waits au ultima sansa sansa de a spune „pas”, caci e clar: „chestia“ asta nu e tocmai pentru toata lumea. Tablourile pictate de el nu sunt deloc radio – friendly si nu sunt impachetate in ambalaje stralucitoare menite sa-ti ia ochii. E genul ala de Sex Pistols: fie iti place si iti provoaca o iubire neconditionata, fie esti procopsit cu un dezgust total. Nu prea exista cale de mijloc, iar pentru confirmarea acestui enunt vine track-ul cu numarul doi, Raised Right Men. Desigur , les connaiseurs stiu ca albumele omului nu au parte de single-uri in ideea unor melodii usor fredonabile gata de a fi difuzate cat e ziulica de lunga pe radiouri. Dar exista aici cateva momente strasnice, cum ar fi de exemplu Talking at the same time, care te loveste cu o orchestratie care e imprumutata parca din Murder Ballads – ul lui Nick Cave. Si o inflexiune vocala care te lasa masca, pur si simplu. Get lost pare a fi la prima impresie o gluma nereusita, dar acest gen de rockabilly hilar i se potriveste ca o manusa muzicianului, iar Face to the highway iti da impresia ca e scoasa parca din coloana sonora a Twin Peaks-ului. Back in the crowd cu mesajul ei de anti – star ("take my picture from the frame/and put me back in the crowd") continua seria nebuniilor de aici iar piesa care da titlul albumului - in care autorul ne avertizeaza ca fiecare dintre noi e la fel de rau ca el - reuseste sa intreaca orice dram de normalitate, fiind un alt highlight. Un alt topping misto e Satisfied, unde Tom Waits face refrire la Rolling Stones (“Mr Jagger, Mr Richards, I will scratch where I’ve been itching”) si nu intamplator, caci monsieur Keith Richards „baga“ din greu la chitara. Iar in „Last Leaf“ special guest-ul apare si la refren, colorand cat se poate de misto bucatica muzicala cu pricina. Si pentru ca orice album interesant e musai sa aibe si un finish asijederea, New Years Eve e o balada in care  in stilu-i caracteristic Tom Waits cocheteaza cu cateva acorduri extrase din Auld Lang Syne.  By the way, mi-e greu sa cred ca piesa asta isi va gasi loc in programele radiourilor romanesti dedicate sarbatorilor de iarna...


Mi-as fi dorit ca skills-urile lui Tom Waits in ale songwriting-ului sa fie mai proeminente aici, dar rezultatul nu e deloc unul de neglijat. Bad as me reuneste balade care transmit emotii vii iar momentele uptempo sunt cat se poate de sugubete, chiar daca nu te fac sa exprimi Waw. E un album destul de greu care nu trebuie sa-ti placa din prima, pentru ca sa-l digeri asa cum trebuie are nevoie de ascultari repetate. E tipic Tom Waits, un tip care ca si Nick Cave musteste de o orginalitate dementa pe alocuri.