Laura Pausini - Inedito

In cazul in care faci parte din oamenii care n-au auzit niciodata de solista italiana care a vandut peste 45 de milioane de discuri si care a debutat cu un cantecel sagalnic intitulat La Solitudine, titlul acestui album te poate baga nitel in ceata. Desi e in contrast izbitor cu trendurile care se poarta in zilele noastre, nu exista nimic inedit aici. E Laura Pausini as usual, sau daca vreti „acea muzica italiana care te freaca intr-un mod placut la urechi“. Mandra posesoare a patru premii Grammy, printre altele, nu experimenteaza defel, piesele astea fiind caracterizate prin doze nesimtit de mari de simplitate si bun gust. E drept, exista momente mega – previzibile, dar poate tocmai aici se afla si unul din motivele pentru care muzica asta prinde la fix. Probabil ca ati realizat deja ca autorul acestor recenzii nu e deloc inglobat in masa oamenilor care serveste pop-ul giga – romantic si nici nu vibreaza in mod deosebit la artistii care prefera sa mearga pe drumuri bine batatorite. Cu toate acestea, ma simt nevoit sa recunosc ca unele lucruri simple si spuse pe sleau, fara brizbrizuri, reusesc sa te unga la suflet in anumite momente. Iar Laura Pausini merita etichetata in acel grup select al solistelor care merg constant si previzibil, dar care pur si simplu fac bine ceea ce fac.

Pentru amatorii de statistici e bine de stiut ca acesta este albumul cu numarul 11 din discografia italiencei si are parte de trei versiuni: una pentru piata italiana, una pentru cea spaniola si una care poarta titlul de deluxe version. Prima piesa – care a fost aleasa si ca single de promovare – Benvenuto reuseste sa sublinieze cat se poate de exact motivele pentru care muzica solistei este atat de sarmanta. Cu o simplitate debordanta si un mesaj pozitiv direct, piesa inspira un feeling recomfortant, care se mentine la fel si-n Non ha mai smesso, care cu al ei pian si flaut se recomanda a fi o balada macinata de sentimente de dragoste. Unul din momentele previzibile ale discului apare tocmai in melodia care poarta numele de Lucrurile la care nu ma astept (Le cose che non mi aspetto), care insa este urmata de un duet realizat cu Ivano Fossati (Troppo tempo), un cantec cu clasa si o colaborare interesanta care scoate la iveala chiar si niste chitari meseriase. Adevaratele inflexiuni rock vin insa in Ognuno ha la sua matita si Inedito, aceasta din urma fiind fara indoiala unul din cele mai izbutite momente ale discului. Nu doar pentru ca e cantata alaturi de o alta mare doamna a muzicii italiene, Gianna Nannini, ci pentru ca efectiv simti ca cele doua voci se completeaza intr-un mod fericit, iar rezultatul este efectiv spectaculos. O alta colaborare interesanta din acest disc este aceea cu Silvia Pausini (sora solistei) in Nel primo sguardo iar demna de remarcat este si Celeste, o balada induiesatoare despre frumusetea de a avea un copil. Varianta deluxe a versiunii italiene a discului se incheie cu o piesa cantata surprinzator sau nu in limba  franceza (care e de fapt Nel primo sguardo in traducere in limba lui Voltaire...)

Una peste alta, daca nu v-au placut defel baladele siropoase ale Laurei Pausini nici in trecut, e clar ca lumina zilei ca acest disc nu isi va gasi locul in colectia personala. Iar daca ati gustat frumoasa voce a solistei fara a va gandi prez mult la zaharina cuprinsa in anumite texte, veti face tot posibilul pentru a asculta pe repat acest material. E pop italian, curat, absolut neinedit, dar cu mult bun gust.