Emika - Emika

In cazul in care aveti niscaiva incertitudini, ma vad nevoit sa vi le risipesc: dubstep-ul este stilul care defineste pe deplin anul muzical 2011. Si asta nu doar pentru ca Britney Spears, Korn (da, ati citit bine!) sau retro/hardcore-istii de la Scooter au devenit amici la catarama cu el. O fi bine, o fi rau? Om vedea. Ceea ce ma bucura pe mine pana-n adancul  fiintei este ca alaturi de drujbele executate de Scrillex, Nero sau Chase & Status, anul acesta am avut parte de cativa artisti care au reusit sa dea o culoare aparte acelui bass de  „waw, waw, waw“, colorandu-l cu o sumedenie de artificii sonore imprumutate din alte zone muzicale. Ma refer aici in principal la Jamie Woon sau James Blake, iar de acum inainte in acest grup select o putem include lejer si pe noua protejata a celor de la Ninja Tune, Emika. Nascuta in Bristol, cu radacini din Cehia si stabilita actualmente la Berlin, tipa asta reuseste sa dea un nou inteles dubstep-ului. N-ar trebui sa fie nimeni mirat daca printre picaturi (citeste „cele 12 piese“!) reies la suprafata influente a la Massive Attack si chiar si putintel minimal – techno made in Germany. Dincolo de asta, mi se intampla destul de rar sa dau peste un artist care sa il categorisesc fifty – fifty: o jumatate mainstream, cealaltă experimentala. Iar pentru o auditie cat se poate de reala, va recomand calduros sa nu ascultati discul asta la boxe, scoateti castile de la naftalina, caci veti avea parte de niste efecte sonore dementiale….

„Atacul“ sonor incepe cu incredibil de ciudata piesa botezata „3 hours“ care este imbibata cu un bass strasnic si o voce care iti aminteste mai degraba de gothic – ul imbratisat de Zola Jesus, iar in momentul cand excursia ajunge la capitolul numit Professional Loving, e clar pentru toata lumea de unde vine farmecul atat de misterios semnat Emika: ai de-a face cu un soi de soundtrack a la Twin Peaks peste care este turnat in cantitati industriale efecte specifice mult – blamatului dubstep. Un alt moment realmente de retinut este Count backwards, melodia avand darul de a te apropia si mai mult de povestile sonore minunate ce yac ferecate undeva in interiorul solistei. Double edge incepe de parca ar fi fost compusa special pentru coloana sonora a vreunui film cu spioni made in UK, iar The Long Goodbye e un alt moment in care solista reuseste sa iti capteze atentia suta la suta printr-un bass demential si un soi de balada a la Portishead care iti patrunde in adancul creierului inca de la prima auditie. Single-ul de debut Drop the other e la fel de misto si azi ca si la aparitia lui. A devenit deja o regula de bun – simt ca oricare album care inglobeaza in el mai multe stiluri care in combinatie devin ciudate sa se incheie cu o cireasa pe tort. E cazul si aici, caci pianul minimalist din Credit Theme pur si simplu te rascoleste.

„Indulcirea“ dubstep-ului ce razbate din aceste creatii e mirifica pe alocuri si face ca acest disc sa fie bine primit si de catre cei carora termenul care defineste stilul muyical al anului 2011 nu le este deosebit de simpatic. Lipsesc cu desavarsire „drujbele“ iar pentru o auditie propice recomand cu caldura o pereche de casti meseriase. Si reascultari succesive, of course.