Pink - The truth about love

Desi nu ma dau in vant dupa melodii slagaroase si track-uri dement de catchy, nu pot spune ca cel de-al saselea album de studio al celei care-si zice Pink nu e reusit. Daca jumatate din personajele care-si fac veacul in rafturile cu „pop“- music din vremurile noastre ar reusi sa se apropie oarecum de compozitiile Pink, cu siguranta topurile ar avea un look mai decent. Dincolo de toate, e pop decent care nu-ti insulta defel IQ-ul. E genul acela de disc compus special pentru toata lumea, cu constructii sonore menite sa ti se intipareasca in minte. E bubble – gum, fara indoiala, dar face parte din zona acelei gume de mestecat care nu-ti provoaca greata dupa ce ai consumat-o. Piesele astea au toate sansele sa fie pe buzele teenageritelor care-si exerseaza miscarile la orele de aerobic, dar „prind” bine si-n club, e hunder prozent comert. De calitatea intai, insa, chiar daca nu esti un consumator obisnuit al pop-ului.
Lucrurile incep intr-o nota oarecum indiferenta prin ‘Are We All We Are’, o piesa care nu-ti dezvaluie prea multe dar care se achita cat se poate de bine de rolul de intro. Pe langa faptul ca este primul single al discului, ‘Blow Me (One Last Kiss)’ e genul acela de melodie cu care Pink si-a cucerit fanii de pretutindeni, piesa „the one” care beneficeaza din plin de sarmul vocii artistei. ‘Try’ si ‘Just Give Me a Reason’ aduc discului un plus, baladele americancei fiind always o incantare. Printre momentele cu adevarat reusite din acest disc se numara fara indoiala ‘How Come You’re Not Here’, care cu al ei aer de rock e pur si simplu de mare efect sau Slut like you. Aceasta din urma incepe cu „Tell me something new/Cause i've heard this/Okay i'll fuck you“ si seamana nepermis de mult la refren cu Song 2 – ul celor de la The Blur. Stiu, o sa spuneti ca orice refren cu Whoohoo poate sa aibe aceleasi conotatii, dar la urma urmei, asemanarea asta nu stirbeste cu nimic talentul de pop – star al celei care-si zice Pink. Fie vorba intre noi, inainte de a o vedea live la Bucuresti, tipa asta nu-mi era defel simpatica. Dar dupa ce am auzit-o cantand printre altele Janis Joplin, mi-am schimbat optica visavis de ea. Fara indoiala, tipa asta are o personalitate puternica si un stil aparte. Care chiar daca uneori o da multisor spre bubble – gum music, nu deranjeaza. Cireasa de pe tort la capitolul balade e Beam Me Up’, o melodie mirifica care cu a ei orchestratie minimalista e de nota zece, iar daca e sa cautam aceeasi cireasa la capitolul uptempo, fara indoiala ‘Walk of Shame’, e aleasa. Din pacate cele doua colaborari cu nume gigantice de aici True Love (cu Lily Rose Cooper - fosta Lilly Allen) si ‘Here Comes the Weekend’ (cu Eminem) sunt pur si simplu nesemnificative. In cazul in care optati pentru varianta deluxe a discului, bine faceti, fiindca toate cele trei bonus track-uri sunt „valabile“. Si asta in conditia in care dupa cum se stie, majoritatea pieselor „bonus“ sunt reale umpluturi. Nu aici, caci Timebomb e de mare efect, iar „The qeeen is dead, but the king is alive“ e una din cele mai tari piese din disc. Poate daca Pink s-ar concentra mai mult pe genul asta de piese, ar fi „si mai si”. Oricum, e pop decent, cum putine individe din ziua de azi mai stiu sa faca...