The Pixels - TKOVCTRL

Excursia sonora in lumea celor de la Pixels incepe cu un intro in care esti sfatuit sa o iei pas cu pas. Primul e unul in care esti atentionat ca ai trei fire, urmatorul e unul in care undeva din neantul dementei spatiale apare un „eleven digit code“, iar la step-ul cu numarul trei esti atentionat sa asculti cu mare bagare de seama orice „acoustic disturbance“. Si dupa atata intro, oamenii dau startul. Carevasazica, Proceed. ACDELCTR e burdusita cu scratch-uri extrem de inspirate. Plus un debit verbal asijderea, un flow care te cucereste, chiar daca la capitolul mixaj and mastering lucrurile nu-s chiar roz. Din pacate, observatia anterioara e valabila pentru intreg tripul sonor al celor de la Pixels. Lasand la o parte micile inadvertente tehnice, sagalnicul sound de orga omniprezent in piesa care da titlul celui de-al doilea album al trupei, TKOVCTRL, coloreaza cat se poate de exact noul trip al muzicienilor. Incepand de anul acesta, alaturi de mai vechiul Catalin Rulea in peisajul Pixels au aparut Andreas Aron (voce & bass) si Tudor Popescu (tobe).
Cu siguranta ca bucata asta sonora n-are nici in clin nici in maneca cu We Sold Our Soul for Rock 'n' Roll-ul celor de la Black Sabbath, dar pe ici colo esti „lovit” cu un furios „We sold our soul, now take over Control“, care te trimite fara sa vrei in era Killing in the name-ului celor de la Rage Against The Machine. Stai chill, doar vocea e in acest trip, caci restul e colorat cu synth-uri “black”, care ar fi putut fi extrase din vreun disc cu Zola Jesus. ISWY si APPL sunt doua portiuni nitel prea previzibile, in care “dementa” se muta in teritoriul psyhadelic rock, dar in STP lucrurile se muta in zona Joy Division, a doua jumatate a piesei beneficiind again de un flow vocal cat se poate de cool. DCMBR se misca pe un teren in care desi sound-ul e previzibil constructia piesei e adorabila. „Smash the dancefloor….what the fuck did you come here for“ este mesajul care ti se transmite in UNDRSHCK. Cu riscul de a parea “outdated”, trebuie sa recunosc ca unul din cele mai interesante momente ale acestui disc mi se pare tocmai finalul, OTR. Un soi de Blur mult mai minimal imbogatit cu riff-uri meseriase, nebunie completa, that’s my style! Mi-as fi dorit ca mai multe episoade sonore din acest al doilea disc sa cuprinda nebunia asta care emana din melodia de incheiere. Nu stiu daca bucata asta e o intoarcere spre “electro”-ul primului album sau spre “jenesaispas”-ul ce va urma pe al treilea album, dar chestia asta e promitatoare. Nu doar pentru ca are acel aer de Joy Division, care –ti face pielea gaina. Din nefericire, chiar si la 23 de ani dupa Revolutie, atunci cand vorbim de muzica rock made in Romania, e musai sa avem doua standarde. In cazul in care e sa compari “ciorba” asta cu ceea ce se face prin acest domeniu “afara” (citeste „spre vest“), gustul acesteia nu-ti provoaca prea multe Waw-uri. E decent s-atat. In schimb, daca asezi chestia asta langa „concurenta“ din Romania, lucrurile-s altfel. The Pixels e o trupa care da impresia ca stie exact ce vrea. Nu duce lipsa de idei interesante si poseda si oleaca de sarm care e atat de necesar pentru orice echipaj sonor care canta in anul 2012. De ascultat cu atentie si de urmarit in continuare.