Groove-uri dansante secondate de un stil de a canta la chitara care te lasa pur si simplu masca, cam astea ar fi atu – urile pentru care cel de-al doilea album al celor de la Staff Benda Bilili e pur si simplu adorabil. Muzicienii din Congo care au devenit cunoscuti si datorita documentarului dedicat lor acum doi ani care a fost prezentat la festivalul de film de la Cannes, reusesc sa te incarce de energie prin niste constructii sonore demne de remarcat, amestecand cu un deosebit talent influente africane cu un feeling deosebit de pop. Povestea echipajului care a fost remarcat pe strazile din Kinshasa este dramatica si induiosatoare: oamenii acestia sufera de poliomielita si au fost multa vreme marginalizati din cauza dizabilitatilor lor.
Primul lor album a fost inregistrat de catre Vincent Kenis (boss-ul casei de discuri Crammed Discs), undeva in apropierea gradinii zoologice din capitala Republicii Congo, iar semnificatia acestui album cu numarul doi este cat se poate de percutanta, caci “Bouger le monde” inseamna Misca lumea. Ritmurile extrem de catchy incep inca din piesa de deschidere “Osali Mabe”, iar in momentele in care beat-ul este ridicat (cum ar fi in “Libala Ya Mungwa,”), peisajul sonor este pur si simplu mirific. Dar adevaratul motiv pentru care oamenii acestia chiar merita ascultati cu urechile ciulite este acela ca pe alocuri printre picaturi de rumba si alte influente africane, urechile avizate pot da si peste serioase riff-uri de rock, de exemplu in “Mutu Esalaka“. O piesa in care oamenii canta "My handicap doesn't stop me from being clever,". De o deosebita acuratete e si piesa “Bilanga”, iar faptul ca oamenii acestia critica laolalta gangsteri, preoti si politicieni in versurile lor, n-ar trebui sa mire pe nimeni. Dincolo de povesti, Staff Benda Bilili merita ascultati pentru muzica. Iar dupa aceasta auditie, incepi sa-ti reamintesti ca dincolo de brizbrizuri si curente muzicale, chestia asta e o arta.
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Groove-uri dansante secondate de un stil de a canta la chitara care te lasa pur si simplu masca, cam astea ar fi atu – urile pentru care cel de-al doilea album al celor de la Staff Benda Bilili e pur si simplu adorabil. Muzicienii din Congo care au devenit cunoscuti si datorita documentarului dedicat lor acum doi ani care a fost prezentat la festivalul de film de la Cannes, reusesc sa te incarce de energie prin niste constructii sonore demne de remarcat, amestecand cu un deosebit talent influente africane cu un feeling deosebit de pop. Povestea echipajului care a fost remarcat pe strazile din Kinshasa este dramatica si induiosatoare: oamenii acestia sufera de poliomielita si au fost multa vreme marginalizati din cauza dizabilitatilor lor. 
Comentarii
Trimiteți un comentariu