The Black Keys - Brothers

Brothers e un disc plin de detalii intrigante si cat se poate de inventiv. Oamenii acestia reusesc sa aduca la aceeasi masa prezentul si trecutul, iar combinatia care reiese de aici face ca farmecul lor sa fie unul de neegalat. Recomandari: Doar pentru cei cu apasari spre blues – rock si mai cu seama pentru aceia care nu sunt cramponati doar in trecut. Nu rupe bariere dar e un disc decent spre bun, care merita ascultat de oricine are vreo legatura cu rock-ul.
Asteptari: Dan Auerbach si Pat Carney ne servesc materialul discografic cu numarul sase din cariera, care poarta numele de Brothers. Categoric, nu sunt frati, dar intreg sound-ul este unul care suna familiar si totusi nu are darul de a plictisi. Defel. Daca e a punem o eticheta acestei muzici, aceasta ar fi ceva de genul alt – blues – rock.

Rezultat: Fiindca blues – rock suna destul de “trecut”, oamenii acestia i-au adaugat genului o sumedenie de influente. Bine alese. Chiar din debutul discului, de la piesa Everlasting Light e clar pentru toata lumea ca muzicienii acestia au ceva aparte. E o alegere cat se poate de fericita includerea acesteia chiar la start, dovedinsu-se a fi lozul castigator. Asta pentru ca din primele acorduri sesizezi ca e “altceva” decat blues – rock- ul pe care il stii iar vocea falsetto a lui Dan e si ea la-naltime. Se prea poate ca piesa sa fie aparent o corcitura intre T Rex si The Beatles, dar ingredientele noi adaugate isi fac treaba cat se poate de bine.  Mai apoi, la Howling for you nu are cum sa nu ti se nazare niscaiva asemenari cu White Stripes. Prestatia de exceptie a lui Dan este una care iti ridica parul de pe brate, iar vocea care vine parca dintr-o pestera da un feeling aparte intregului concept. Sinister Kid are un iz pregnant de gospel – funk si un text cat se poate de izbutit: „I got a tortured mind, and my blade is sharp, a bad combination in the dark“. Piesa Tighten Up suna cu totul iesit din comun facandu-se simtita prezenta producatorului Gnarls Barkley. Ei, si era sa uit, are un refren usor fluierat dar nu aluneca defel spre pop. Cover-ul dupa Never give you up (de Jerry Butler) are pentru cateva momente atmosfera Led Zeppelin, I am not the one indreapta ascultatorul catre Jimi Hendrix, These days catre Fleetwood Mac iar Black Mud spre Creedance Clearwater Revival. Toate acestea bineinteles stropite din belsug cu armonii imprumutate din prezent.

E un disc plin de detalii intrigante si cat se poate de inventiv. Oamenii acestia reusesc sa aduca la aceeasi masa prezentul si trecutul, iar combinatia care reiese de aici face ca farmecul lor sa fie unul de neegalat.

Recomandari: Doar pentru cei cu apasari spre blues – rock si mai cu seama pentru aceia care nu sunt cramponati doar in trecut. Nu rupe bariere dar e un disc decent spre bun, care merita ascultat de oricine are vreo legatura cu rock-ul.