Dupa noua ani de pauza, Stone Temple Pilots

S-ar putea ca fanii dedicati sa nu fie de acord cu constatarea conform careia Stone Temple Pilots au fost intotdeauna niste imitatori. Cu bun gust, nimic de obiectat, dar fara prea multe scantei. Sentimentul acesta razbate din plin si acum. Chiar daca e un album cat se poate de solid, care va intra destul de rapid in preferintele fanilor vechi ai trupei, discul nu aduce prea multe surprize. E rock-ul acela decent, profesional, dar care in 2010 nu mai poate defel inclus in categoria „de neratat”.
Asteptari: Faptele stau cam asa: avem o trupa care a vandut 40 de milioane de discuri si care dupa noua ani de pauza a revenit cu un album. Desi amatorii de rock au avut parte intre timp de Velvet Revolver (cu Scott Weiland) si Army of Anyone (cu fratii DeLeo), curiozitatea vizavi de acest produs este una cat se poate de mare, pe buna dreptate.
Rezultat: N-as putea spune ca Stone Temple Pilots a fost una din acele trupe care a “lovit” cu accese de originalitate. Cu toate acestea, baietii au fost intotdeauna sus pe val si ne-au oferit piese memorabile cum ar fi Vasoline si Big Empty (din discul Purple). In ciuda faptului ca au fost adeseori numiti “imitatori ai grunge-ului“ si a deselor probleme legate de consumarea unor substante ilicite, Stone Temple Pilots au reusit sa fie una din trupele de referinta ale rock-ului din anii 90.
Dupa noua ani de pauza, Between the lines, piesa care deschide discul  este o alegere cat se poate de adecvata. Din primele secunde aerul de Pearl Jam patrunde intens si recomanda aceasta melodie ca fiind una  cu greutate. Drept e, nu prea aduce nimic nou. Dar la urma urmei, e plina de atitudine si are semnatura inconfundabila a rockerilor. Printre momentele bune ale acestui disc se numara si Hickory Dichotomy,  care inca de la prima ascultare are acel „vino-ncoa“ care a facut ca Stone Temple Pilots sa vanda 40 de milioane de discuri de-a lungul vremii.  Nu e mai putin adevarat faptul ca pe la refren piesa aduce nitel a Electric Light Orchestra si a lor piesa de suflet Dont let me down si nici chiar Iggy Pop nu e un nume strain de influentele acesteia. Din pacate, marea majoritate a pieselor fac parte din categoria „de ascultat, dar nu de remarcat”. Cinnamon, de exemplu, ar putea fi inclusa in playlistul oricarui radio orientat pe rock, fara a face prea multe furori. Exista destule momente pe parcursul acestui disc in care impresia este ca STP aduce mai mult a Aerosmith sau Cheap Trick decat a Nirvana sau Soundgarden. Hazy Daze e „corecta” s-atat, iar Bagman nu e prea departe de The Beatles. First Kiss on Mars suna a David Bowie (putintel mai zgomotos, dar totusi in zona aceea) iar sound-ul „deja – vu” se instaleaza usurel dar pregnant in a doua jumatate a discului.
S-ar putea ca fanii dedicati sa nu fie de acord cu constatarea conform careia Stone Temple Pilots au fost intotdeauna niste imitatori. Cu bun gust, nimic de obiectat, dar fara prea multe scantei. Sentimentul acesta razbate din plin si acum. Chiar daca e un album cat se poate de solid, care va intra destul de rapid in preferintele fanilor vechi ai trupei, discul nu aduce prea multe surprize. E rock-ul acela decent, profesional, dar care in 2010 nu mai poate defel inclus in categoria „de neratat”.
Recomandari: Daca in anii cand grunge-ul era in floare ati ascultat asa ceva, nu merita sa ratati acest disc. Daca aveti afinitati pentru rock, e un album decent care nu sufera prea mult la nici un capitol. Daca v-ati fi asteptat ca Stone Temple Pilots sa repuna rock-ul pe harta, e posibil sa aveti o mica – mare deziluzie.