Asteptari: Domnul care anul acesta implineste 60 de ani, Tom Petty este una din figurile legendare ale muzicii americane rock n roll, care e “in bransa” de vreo 34 de ani. Ar trebui sa sune cunoscut pentru cei care au auzit vreodata Free Falling. Sau de Travelling Willburries. Oricum, domnul care a scos acest album alaturi de The Heartbreakers se poate mandri cu faptul ca a vandut in intreaga sa cariera vreo 60 de milioane de exemplare. Mojo este primul album dupa opt ani de pauza semnat de Tom Petty alaturi de trupa lui numita The Heartbreakers.
Rezultat: Chiar daca fac abstractie de faptul ca discul acesta a fost inregistrat in studio fara prea multe retusuri (mai pe romaneste, natural, fara procesari ulterioare) discul acesta suna bestial. Nu doar pentru ca are un sunet adevarat, nealterat. Si nici doar pentru faptul ca absolut toate piesele sunt inchegate pana la maxim. Un alt atu este si acela ca nu contine preluari. Din pacate si in lumea blues-ului e la moda sa strecori piese arhicunoscute, pentru a “indulci” ascultatorul. Tom Petty nu face compromisuri si acest fapt este de laudat.
Inca de la primele secunde ale piesei Jefferson Jericho Blues ai impresia ca dintr-o data camera ta s-a mutat intr-o arena de spectacole si esti martorul unei piese din epoca lui Bob Dylan si al lui Highway 61 Revisited. Feeling-ul de live este extrem de pregnant pe tot parcursul celor 15 piese care curg natural, lin, fara prea multe surprize, dar extrem de bine. Exista si momente mai slow aici, cum ar fi First Flash Of Freedom, care aduce oleaca a R.E.M.- ul de alta data. Buna dispozitie reapare pe cea de-a treia piesa Running Man’s Bible o melodie care e impregnata de un aer de old style. Pirate’s Cove navigheaza parca in apele celor de la Dire Straits iar Candy pastreaza balanta in favoarea pieselor extrem de reusite din acest disc. Evident din „bagajul sonor” al lui Tom Petty nu aveau cum sa lipseasca baladele. No reason to cry , Something good coming sau Lovers touch se apropie oarecum de perlele anterioare ale trupei dar nu are totusi magia unor Learning to fly sau Free Falling. Amatorii de blues si rock au destule momente de satisfactie: I Should Have Known It e una din melodiile care nu are cum sa nu-ti aminteasca de The Yardbirds, US41 are arome vagi de country – blues tipic made in U.S.A. iar Takin my time are si ea toate ingredientele unei piese care iti gidila intr-un mod absolut placut urechea. Practic e greu sa gasesti aici vreo veriga slaba, totul suna cat se poate de inchegat, faptul ca oamenii acestia canta impreuna de vreo trei decenii fiind unul care se simte de la distanta. Lipsa compromisurilor (si nu ma refer aici neaparat la cele de genul Pro Tools sau Auto – Tune) face ca Mojo sa fie un disc cat se poate de solid. Unicul moment mai putin inspirat al pieselor de aici e Dont pull me over, o piesa care o „da” usor spre reggae si suna scoasa parca din context. Din fericire exista alte 14 momente cat se poate de bune, care fac ca acest mic minus sa fie unul neinsemnat.
Categoric avem de-a face cu un disc maret, care demonstreaza ca muzica naturala n-a disparut complet din peisaj. Se prea poate ca pentru acei care nu sunt fani ai muzicii blues – rock intreg discul sa sune ca o coloana sonora numai buna de condus pe o autostrada americana. Si poate aceasta apreciere nici nu e la urma urmei exagerata. In orice caz, e unul din cele mai naturale albume blues – rock ale anului, care se situeaza undeva in „top3” – ul aparitiilor semnate Tom Petty de-a lungul timpului.
Recomandari: Pentru cei care stiu sa diferentieze sunetele care rasar dintr-o piesa si nu au o oroare deosebita atunci cand aud cuvintele blues si rock, Mojo e un album musai de ascultat/cumparat/posedat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu