Kelis, pe urmele lui David Guetta

Cel de-al 5-lea album din cariera solistei americane este un dance - pop cat se poate de decent, care chiar daca nu reuseste sa aduca nimic nou in ecuatie, este mult mai credibil decat alte produse din aceeasi zona. Principala problema e aceea ca albumul merge pe o linie trasata de altii iar Kelis intra in zona in care textele sunt nesentiale iar ritmurile fac totul. Gratie colaboratorilor unele melodii suna bine. E dance - pop onest, dar care putea sa distruga mult mai multe bariere.
Asteptari: Dupa ce s-a invartit multi ani in zona muzicii etichetate “urban” (r and b – daca vreti), solista Kelis s-a reprofilat complet pentru cel de-al 5-lea material discografic si a revenit cu un disc realizat cu ajutorul unor nume bine – cotate din aceasta zona ca David Guetta, Diplo, Benny Bennasi sau Boys Noize.
Rezultat: Materialul se vrea a fi o incrucisare intre pop – ul urban made in America si muzica dance europeana. Chiar daca per ansamblu, materialul este unul care poate fi inclus lejer in categoria decent, exista totusi senzatia conform careia majoritatea acestor piese au fost fabricate undeva in niste laboratoare europene, iar mai apoi li s-au adaugat vocea solistei americane care a fost casatorita vreo patru ani de zile cu raperrul american Nas. Daca mai demult Kelis a reusit sa cucereasca ringurile de dans cu piese ca Milkshake sau Trick Me, care au beneficiat de un sound distinct, de data aceasta paleta sonora este una cat se poate de uzuala in dance-ul european.
Reinventarea solistei ca o regina a muzicii pop este pe alocuri interesanta. Fara indoiala un mare rol in aceasta transformare o are David Guetta cel care a fost si producatorul acestui disc. Din fericire albumul este cat se poate de suportabil si ca si lungime: la cele 37 de minute ale sale are darul de a aduce beat-uri destul de diverse. Finalul intro-ului ne avertizeaza ca “We control the dancefloor“, iar acest enunt devine un fel de motto al albumului. Din pacate, in muzica dance – pop textele nu au substanta, asa ca la acest capitol solista pierde in fata concurentei reprezentate de alde Rihanna sau Lady Gaga. Si chiar e pacat fiindca pare-se ca solista chiar a avut un start bun.
Chiar daca nu se pot identifica posibile esecuri, in albumul Flesh Tone mai totul suna plat. Exista momente pop destul de bune, cum ar fi single-ul Acapella sau Scream. Poate chiar si 22nd Century in care cei de la Boys Noize fac treaba cat se poate de profesionista. Chiar si 4th of July – piesa care va fi scoasa ca single urmator in America – are un usor iz de hit si se prea poate ca aceasta sa rupa topurile verii.
Principala problema a acestui disc este aceea ca merge pe o linie trasata de altii si se situeaza intr-o zona in care beat-urile sunt sarea si piperul. Nu e nimic rau in asta si gratie colaboratorilor piesele suna chiar binisor, dar nu reusesc sa fie iesite din comun.E un album de pop onest, mult mai credibil fata de alte aparitii din domeniu dar care putea sa distruga mult mai multe bariere.
Recomandari: Daca va place pop – ul care rasuna non – stop la posturile de radio din tarisoara noastra, cu siguranta este un disc de ascultat. In caz ca va asteptati la un nou Milkshake, nu-l cautati aici, e doar muzica dance de calitate in cazul in care o comparam cu ceea ce se face in domeniu….