Vraja castelului de cristal
Asteptari: Canadienii Ethan Kath si Alice Glass au ajuns in atentia opiniei publice gratie albumului lor de debut aparut in 2008, care i-a catapultat in zona muzicii electronice “feroce”, aproape orice asemanare cu alte trupe din aceasta categorie fiind una cat se poate de fortata. Dupa un album bine primit de critici, duo-ul recidivieaza cu “dificilul” numarul doi, care de aceasta data este poate chiar mai bun decat primul.
Rezultat: Crystal Castels e cat se poate de sinistru si categoric nu face parte din tagma acelor discuri pe care le poti asculta asa, doar in treacat. Desi nu duce lipsa de momente vecine cu dementa sonora, per ansamblu materialul e ceva mai slefuit decat cel de debut. Practic avem de-a face cu un studiu al contrastelor. E cat se poate de provocator dar si linistitor, ascutit ca o stanca dar si pufos. Dar ceea ce este cat se poate de ingrijorator este ca muzica asta nu seamana cu nimic din ceea ce se produce azi. E Crystal Castles, pur si simplu. Se prea poate ca si locatia unde s-au facut inregistrarile sa-si fi adus aportul la feeling-ul special pe care il emana acesta, cei doi optand pentru o biserica din Islanda, un garaj din Detroit si o cabana de lemn din Ontario ca “inspiratie”.
Fainting spells te introduce cat se poate de abrupt in necunoscut. Pentru cateva secunde nu stii daca ceea ce rasuna din boxe e facut la misto. Te chinui sa gasesti paralele, sa cauti diverse conotatii. Degeaba, pur si simplu nu gasesti borcanul in care se afla hartiutele pe care sunt scrise miile de stiluri care se canta in 2010. Artileria grea e reprezentata de piesa Doe Deer, care in cazul in care s-ar alcatui un clasament al celor mai nervoase piese scoase anul acesta ar merita cu prisosinta sa fie medaliata cu aur. Ritmuri mai mult decat nervoase, riff-uri cat se poate de sacaitoare, piesa teribila. E “ceva” care te indeamna la lupta. Iti vine sa te urci pe masa si sa arunci cu lucruri prin casa. Nu e defel recomandata celor care nu exceleaza la capitolul stapanire de sine. E mai degraba indicata pentru folosirea in campaniile militarilor trimisi in diferite zone de razboi. Ca un contrast, piesa Violent Dreams – in ciuda titlului- e una care te face sa visezi cu ochii deschisi reprezentand parca calmul de dupa furtuna. Sau inaintea ei, who cares?
Abilitatea canadienilor de a zbura din zone dark in portiuni apropiate de ceea ce este inglobat in termenul pop este una de netagaduit. Vietnam, de exemplu, are pentru cateva secunde un synth care seamana intr-o oarecare masura cu Kids-ul celor de la MGMT. Dar si portiuni in care sound-ul e violent, dar nu agresiv. Single-ul Celestica e cat se poate de dragalas si se inscrie in latura “linistita”.
Iar atunci cand asculti Baptism, nu ai cum sa nu remarci ca e una din cele mai interesante provocari. Musteste de rave dar si de distorsiuni asezate cat se poate de “corect” peste portiuni in care parca ai impresia ca e ceva ce ar putea merge si in programul de sambata al oricarei discoteci de pe la noi. Iar atunci cand urechea s-a obisnuit cu aceste dulcegarii sonore, zbang in ecuatie intra Alice care zbiara ceva in fundal si intrumentatia o ia din nou razna. E o piesa undeva intre brilianta si memorabila. La capitolul ciudatenii candideaza si Birds. Iar atunci cand faci cunostinta cu piesa Year of Silence, intri parca in zona unor Front 242 sau Frontline Assembly. Pana la voce, caci aceasta e la mii de kilometri distanta de muzica EBM. Nici finalul nu este unul banal. Nu, catusi de putin. I am made of chalk propune pentru trei minute o coloana sonora pentru un film de groaza din acela in care monstrii scot sunete aproape umane. E putin Hitchcock. Dar parca mai aproape de Cloverfield, filmul de groaza care la noi in tara a capatat traducerea de Monstruos. E una din etichetele optime pentru muzica celor de la Crystal Castels.
Intreg discul e o orgie sonora, cu momente de preludiu reprezentate de piese lente, cu un cuprins incadrabil in electro – pop si cu momente culminante aproape schizofrenice. E cat se poate de balansat, are de toate. Chiar si cyberpunk. Muzica lor face parte din acea categorie numita “love it or hate it”. Fie iti place, fie n-o suporti, calea de mijloc e putin probabila aici.
Discul a pastrat atitudine punk distructiva din primul album dar aceasta a fost completata si cu sound-uri ceva mai pop. Exista portiuni in care solista Alice chiar canta, nu numai zbiara in microfon. Pare de necrezut ca in 2010 exista formatii care nu pot fi identificate in nici o “linie”, dar Crystal Castels e una din ele. Nu e defel facil, trebuie mai multe auditii pentru a intelege ce se petrece. Dar odata intrat in atmosfera, e greu sa iesi din vraja castelului de cristal.
Recomandari: Doar pentru persoanele deschise la experimente, care n-au prejudecati de nici un fel. E un disc greoi la prima ascultare, dar care in timp, la fel ca un vin, isi arata adevarata fata.
Comentarii
Trimiteți un comentariu