Pendulum, mai slab decat prevede STAS-ul

Intregul disc pare a fi unul din categoria acelora pe care le are un DJ in mapa pentru a incalzi atmosfera unei petreceri. E un album repetitiv, fara imaginatie si fara nici o urma de creatitivitate, chiar mai slab decat realizarile precedente ale celor de la Pendulum. Recomandari: Doar pentru oamenii care efectiv s-au indragostit iremediabil de unul din membrii trupei si au o obsesie care nu poate fi tratata medical. Amatorii de drum and bass si rock au – slava Domnului – de unde alege orice altceva.
Asteptari: Pendulum e una din acele trupe care atunci cand le asculti acasa nu spune nimic. Se prea poate ca unicul moment magic al lor sa fi fost piesa Tarantula. Immersion mentine amestecul de rock si drum and bass, din categoria “for the kids”
Rezultat: Cei care au avut ocazia sa-I vada live – printre care se numara si sibsemnatul – stiu ca intreaga “magie” a celor de la Pendulum se degaja atunci cand oamenii acestia canta in fata a mii de oameni la diverse festivaluri. In momentul in care ii asculti acasa, muzichia lor pare nepermis de repetitiva si fara originalitate. Chestiuni care se fac simtite din plin si la acest al treilea album., Salt in the wound este o piesa de aproape sapte minute lungime in care parca totul este static. Single-ul Watercolour nu aduce nici el nimic nou sub soare, in afara unei prestatii vocale destul de decente a solistului Rob Swire. Chiar daca pe piesa Immunize apare ca si invitat (si co-producator), Liam Howlett de la The Prodigy, acest lucru nu schimba foarte tare datele problemei: avem de-a face cu aceeasi constructie searbada si repetitiva. Marea problema a acestui album nu sta de fapt in ideea ca stilul acesta nu e unul interesant. Ci in faptul ca ideile acestea au fost abordate de foarte multe ori in ultima vreme si nu aduce nimic nou. Unul din momentele care reuseste sa scoata acest disc din eticheta de “previzibil” este colaborarea cu suedezii de la In Flames pe piesa Self vs Self. Toate bune si frumoase, pana cand pe fir nu intra si percutia, care ne readuce la stilul atat de cunoscut al celor de la Pendulum. Fara indoiala cea mai surprinzatoare aparitie ca si invitati pe acest disc o are Steven Wilson din Porcupine Tree. Piesa The Fountain este insa la fel de neoriginala ca si restul bucatelor sonore din acest album discografic. Chiar daca in piesa Crush oamenii incearca sa faca un mic pas in directia Papa Roach sau Linkin Park, nici de aceasta data rezultatul nu este unul convingator, astfel incat intregul disc pare a fi unul din categoria acelora pe care le are un DJ in mapa pentru a incalzi atmosfera unei petreceri. E un disc repetitiv, fara imaginatie si fara nici o urma de creatitivitate, chiar mai slab decat realizarile precdente ale celor de la Pendulum.
Recomandari: Doar pentru oamenii care efectiv s-au indragostit iremediabil de unul din membrii trupei si au o obsesie care nu poate fi tratata medical. Amatorii de drum and bass si rock au – slava Domnului – de unde alege orice altceva.