Jazz, world pop de mare clasa: Herbie Hancock

Discul este o bijuterie sonora care are toate sansele sa fie declarat unul din cele mai interesante realizari ale anului. Si poate chiar sa-I mai aduca lui Herbie Hancock inca un premiu Grammy. Evident, un disc cu atatea vedete insiruite una langa alta nu prea ar avea cum sa dea gres. Simpla lor aparitie pe coperta discului atrage o curiozitate sporita, dar talentul lui Herbie Hancock de a le „amesteca” astfel incat sa genereze un ghiveci interesant e de necontestat. Cu toate rezervele vizavi de albumele de cover-uri atat de putin necesare in lumea noastra, trebuie sa declar acest disc ca fiind unul din cele mai interesante aparitii ale anului. In domeniul jazz, of course.
Asteptari: Herbie Hancock e un om care de aproape cinci decenii este un explorator sonor. Fie ca a cantat alaturi de Miles Davis in anii 60 sau a navigat in electro – funk – ul anilor 80, Herbie a scris istorie prin compozitiile sale. Cu 46 de albume la activ si nu mai putin de 12 premii Grammy (plus un Oscar), Herbie e un pianist care nu mai are nevoie sa demonstreze nimic. Noul sau disc, The Imagine Project cuprinde zece cover-uri interpretate cu o armata de muzicieni faimosi de pe toate continentele.
Rezultat: Discul este o bijuterie sonora care are toate sansele sa fie declarat unul din cele mai interesante realizari ale anului. Si poate chiar sa-I mai aduca inca un premiu Grammy. Armata de colaboratori din toate zonele lumii confera un statut aparte acestei calatorii muzicale, care are cateva momente realmente iesite din comun.
Desigur, nu am cum sa nu remarc faptul ca moda cover-urilor este una cat se poate de daunatoare muzicii actuale. Chiar si cand acestea sunt realizate intr-un mod profesionist. Si asta pentru ca o buna parte a muzicienilor din ziua de azi prefera sa mearga pe “variante” sigure (safe music). Drept urmare, iau cateva cover-uri, le reinterpreteaza mai prost sau mai bine si voila, succesul e asigurat. Cum ramane insa cu creatia? Ne asteapta vremuri in care vom redescoperi si vom recicla tot capitolul oldies but goldies iar piesele noi vor disparea din peisaj? E o constatare sumbra, dar care tinde sa se adevereasca pe zi ce trece. Tot mai multi muzicieni dintr-o varietate stilistica diversa apeleaza la acest truc. De a recicla, pentru a avea succes facil.
Desigur Herbie Hancock nu face parte din lista artistilor care ar avea nevoie de un asemenea siretlic pentru a deveni un nume “trendy”. Cariera sa impresionanta a demonstrat ca domnul care in luna aprilie a implinit 70 de ani e mai presus de acest trend.
Dincolo de piesa care da titlul acestui proiect, Imagine-ul lui John Lennon din 1971 exista multe alte puncte de atractie. Cum ar fi, de exemplu Tempo de Amor , piesa preluata din repertoriul brazilianului Baden Powell, care are un vibe deosebit completat fara indoiala de prestatia vocala de exceptie a solistei CeU. Sau mash – up – ul Tamatant Tilay/Exodus, o realizare de exceptie in care apar africanii Tinariwen, trei membri ai formatiei Los Lobos (da, cei cu La Bamba) si raperul somalez K Naan (cel cu Waving Flag). Mai presus de toate e surprinzatoarea alegerea unui mash – up intre Tinariwen si celebra Exodus din repertoriul lui Bob Marley.
Tot la momente demne de ascultat pe repeat se numara si includerea piesei Don’t give up, superba balada interpretata in original de Peter Gabriel si Kate Bush. Contrar asteptarilor, cei care se ocupa de partea vocala in varianta 2010 – Pink si John Legend – fac o treaba foarte buna, apropiata de original. Se prea poate ca piesa sa sufere nitel la capitolul “procesare” dar e o varianta bestiala chiar si in aceste conditii. In cazul in care cauti cu tot dinadinsul momente mai putin reusite ale acestui album, poate prestatia lui Dave Mathewws de pe piesa celor de la The Beatles – Tommorow Never Knows, ar fi acela. 
Piesa care da titlul proiectului este o productie cum rar ti-e dat sa asculti. Daca nu de altceva doar prin prisma faptului ca numara niste aparitii demne de U.S.A. For Africa. Rand pe rand in ecuatie se strecoara Pink, Seal, India.Arie, . Konono No. 1′ Oumou Sangare si Jeff Beck. Dupa un inceput „traditional”, usurel piesa capata arome de Caraibe iar pe final gostii africani fac o treaba demna de Guiness Book. N-am epuizat deloc seria de gosti de seama. Printre acestia se mai numara Anoushka Shankar (fiica lui Ravi Shankar), James Morrison, The Chieftans sau Chaka Khan.  Cea mai surprinzatoare aparitie este totusi aceea a lui Juanes, omul care a devenit cunoscut pe la noi cu La Camisa Negra.
Evident, un disc cu atatea vedete insiruite una langa alta nu prea ar avea cum sa dea gres. Simpla lor aparitie pe coperta discului atrage o curiozitate sporita, dar talentul lui Herbie Hancock de a le „amesteca” astfel incat sa genereze un ghiveci interesant e de necontestat. Cu toate rezervele vizavi de albumele de cover-uri atat de putin necesare in lumea noastra, trebuie sa declar acest disc ca fiind unul din cele mai interesante aparitii ale anului. In domeniul jazz, of course, dar eticheta poate fi extinsa si la world – music.
Recomandari: Pentru orice reprezentant al rasei umane indiferent de varsta, sex, nationalitate sau preferinte muzicale. E o bijuterie muzicala ce nu are voie sa lipseasca din colectia nimanui.