A castigat Eurovision-ul. So what? Lena

Majoritatea discului este liniar si se incadreaza undeva in acel acel folk – rock a la Kate Nash. Care poate nici n-ar fi atat de enervant daca n-ar fi cantat de mii de „Lena”. Carevasazica pe langa muzica de duzina care si-a pierdut orice urma de credibilitate, avem parte de o voce nici prea – prea, nici foarte foarte, care ataca probleme de dragoste si inevitabil ranile pe care o provoaca aceasta. Iar in ceea ce priveste titlul, se prea poate ca tanara artista sa fi vazut casetofoane doar la muzeu si sa fi simtit ca trendul acesta retro e unul care da bine. Pierdere de timp....
Asteptari: Are 19 anisori si a castigat Eurovisionul din acest an. Lena Meyer-Landrut a stabilit un record in clasamentul german de single-uri: trei single-uri ale ei au ajuns printre primele cinci locuri ale topului.
Rezultat: 13 poate fi o cifra norocoasa, dar nu in acest caz. Piesele fac parte din acel gen de pop pe care il asculti degeaba. Nu este chiar prapastios, poate si datorita faptului ca discul e realizat in colaborare cu Stefan Raab. Cu toate acestea, nu ofera absolut nici o mostra de creatiovitate sau orginalitate. Iar in privinta „amanuntului” conform careia ar fi muzica cantata din suflet, dati-mi voie sa am serioase dubii. Compozitiile sunt pe calapodul a 80 la suta din ceea ce se difuzeaza la momentul actual in materie de „top 40”, dar nimic din cele 13 melodii nu are acel miraj care sa te faca sa incepi sa fredonezi vreo piesa.
Unica piesa acceptabila este cea care a castigat Eurovision-ul din acest an, Satelitte. Poate daca n-ar fi difuzata la fiecare colt de strada ar fi chiar mai putin insuportabila. De dragul amanuntelor, trebuie sa remarc ca printre piese s-au strecurat si trei cover-uri. Dar atentie! Nu din categoria Creedance, nici Joy Division si nici macar Oasis. Ele sunt dupa Adele (My Same), Jason Mraz (Mr. Curiosity) si chiar o piesa semnata Ellie Goulding. Majoritatea discului este liniar si se incadreaza undeva in acel acel folk – rock a la Kate Nash. Care poate nici n-ar fi atat de enervant daca n-ar fi cantat de mii de „Lena”. Carevasazica pe langa muzica de duzina care si-a pierdut orice urma de credibilitate, avem parte de o voce nici prea – prea, nici foarte foarte, care ataca probleme de dragoste si inevitabil ranile pe care o provoaca aceasta. Iar in ceea ce priveste titlul, se prea poate ca tanara artista sa fi vazut casetofoane doar la muzeu si sa fi simtit ca trendul acesta retro e unul care da bine. Bee e o piesa aproape dragutica. Daca ar fi fost compusa de un om mai normal avea toate sansele sa devina un slagar in adevaratul sens al cuvantului. Per ansamblu nu e nimic interesant aici, e pop de duzina pentru oameni care gusta refrene de genul „3, 2, 1 go, You cant stop me“.  A spune ca auditia acestui album e o pierdere de vreme e un pleonasm. Exista in tonele de muzica care apar zilnic multa muzica de toate genurile, chiar si pop, in care e bagat si putin suflet. Poate in cantitati mici, dar sesizabile. La Lena, deocamadata bate vantul. Poate pe viitor.
Recomandari: Doar pentru cei care dintr-un motiv sau altul au facut o fixatie pentru domnisoara de 19 ani.