Clark - Iradelphic

Se spune ca pe drumurile batatorite, urcusul e mai usor. Dar si monumentele mai putine. Aplicatia acestei maxime in domeniul muzical contine the easy way , pentru cei care vor ca totul sa fie facil si the other way, dedicata acelora care stiu sa aprecieze la justa lor valoare monumentele ocolite de gloata. Noul disc semnat Clark se adreseaza cu precadere acelora care nu sunt fanii cararilor batatorite. In primul rand, Iradelphic are onoarea de a fi scos la Warp Records. Un nume sinonim pentru “de ascultat” pentru toti acei melomani seriosi care are nu au oroare de particula numita „muzica electronica“. De fapt, ceea ce se aude aici, nu e deloc “chestia” aia numita electronica in zilele noastre. Nu e nici rock, nici pop si nici glitch, sau mai stiu eu ce eticheta trendy care se poarta-n zilele noastre.
Daca am cazut de acord asupra faptului ca  majoritatea produselor aparute sub labelul Warp te fac sa ciulesti urechea cu o mega – atentie sporita, poate n-ar fi lipsit de importanta sa amintesc si faptul ca nenea asta care scoate discuri sub numele de Clark este adesea alintat drept un Brian Eno al vremurilor noastre. Cel de-al saselea disc semnat Clark iti lasa o sumedenie de intrebari in aer dupa ce l-ai ascultat.

Daca exista vreo persoana in lumea asta care sa asculte numai piesa care deschide acest disc, va avea surpriza sa constate ca "Henderson Wrech“ e o compozitie care aminteste mai mult de Al Di Meola decat de Warp Records. Melodia s-a nascut conform marturisirilor artistului „dupa ce m-am plictisit de computere si m-am apucat sa invat sa cant la chitara”. Urmatorul moment, Com Touch e o oda adresata sunetelor analogice, care este mai apoi completata cu alte bunataturi de nota zece care rasar din Tooth Moves, o alta perla a acestui disc. Odata cu Open, alaturi de mirificele structuri sonore ne reintalnim cu Martina Topley-Bird (celebra pentru colaborarile ei din trecut cu Massive Atack sau Tricky), cea care mai apoi pe piesa Secret reuseste sa te acapereze total gratie unui aer misterios pe care il propaga intreaga piesa. Momentele cu adevarat de „Twin Peaks“ vin odata cu piesa Ghosted, bantuita literlamente de fantome cantatoare. Momentul cel mai important al acestui disc este fara indoiala trilogia The Pining, care in prima ei parte e cat se poate de linistita si statica, dar explodeaza pur si simplu in second part care e o combinatie geniala de sample-uri de sitar si beat-uri electronice, iar cele aproape cinci minute ale piesei de inchidere Broken Kite Footage sunt croite parca special pentru un film in care niste extraterestri analizeaza cu atentie figurile politice care s-au perindat prin istoria din ultimii 23 de ani ai Romaniei.

Fara indoiala, Iradelphic nu a fost creat sa placa publicului larg si iti lasa un usor sentiment de melancolie dupa auditie. Din fericire, bogata paleta sonora folosita de artist - care variaza de la pian pana la chitari si beat-uri electronice – are efecte miraculoase si iti lasa impresia ca domnul acesta e pregatit pentru lucruri foarte mari. De ascultat cu mare atentie pentru iubitorii de Aphex Twin, Brian Eno sau Boards of Canada, si de toti aceia care sunt curiosi de carari noi.