20 feb. 2022

Manic Sinners - King of the Badlands

 



Omniprezntele clișee mă obligă să-mi încep aceste rânduri cu definiția termenului de melodic rock. Perfect previzibil, muzica din această categorie poate fi descrisă în fel și chip de către fiecare posesor de urechi. Personal, chestia asta mă duce cu gândul la glorioșii ani 80, când o tonă de formații din întreaga lume au creat capodopere de neuitat în această „ciorbă“. Fie că vorbim aici de Slayer, W.A.S.P. sau Lita Ford (de exemplu) clișeele astea au darul de a produce un fior unic în interiorul fiecăruia dintre noi, care reușesc să construiască ceea ce ne place să definim drept „magia muzicii“.

Desigur, heavy metal – ul melodios a rămas intact și pe parcursul ultimelor decenii fiind completat cu diverse brizbriz-uri moderne. Albumul de debut al primei trupe românești semnate de casa de discuri italiană Frontiers Music, Manic Sinners, are toate ingredientele necesare să-și găsească locul în colecțiile melomanilor prin a căror vene se scurge rock. Ovidiu Anton, Toni Dijmărescu și Adrian Igrișan sunt nume care nu mai au nevoie de nicio prezentare pe plaiurile mioritice și simplul fapt că Manic Sinners a apărut la o casă de discuri celebră pe plan internațional este o garanție a faptului că băieții ăștia chiar au ceva de zis.   

Indiferent de etichete muzicale, King of the Badlands nu e un album care redefinește vreun gen . E pur și simplu rock, cântat direct din inimă, pe care-l simți de la-nceput până la sfârșit că debordează de sinceritate și bun gust și care grație mixului executat de celebrul inginer de sunet  Alessandro Del Vecchio, sună …jos pălăria! 

Dincolo de cele 12 piese care alcătuiesc acest debut rămâne și mesajul. La acest capitol din nou ajungem la clișee, căci ideea principală se învârte în jurul rockerului care a experimentat de toate și a ajuns să se „retragă“ în propria cochilie. Motto-ul se regăsește și-n superba piesă Under the Gun, unde băieții spun că „As  I got a little older / It was time to settle down / No more wasted nights / And no more battles to be won“ . În funcție de bagajul muzical al fiecărui ascultător, albumul ăsta îți poate trezi o serie de infuențe și comparații.  Una din ele este Ronnie James Dio. Mai ales datorită prestației solistului Ovidiu Anton, care dă o culoare aparte trio-ului, în special pe piesa „Play to lose“, unde timbrul său poate fi admirat în toată splendoarea. Primele două piese din disc, „Drifters Union“ și cea care dă titlul albumului au un aer care te duce cu gândul la trupa americană trupa Hardline…și nu întâmplător, căci și americanii cu pricina au fost meșteriți la butoane de către producătorul italian Alessandro Del Vecchio.  

Pe ici pe colo se simte din plin acel așa numit Adult Oriented Rock al anilor 80, „Anastasia“ fiind unul din aceste momente. Pe parcursul pieselor riff-urile și melodicitatea compozițiilor amintesc și de Kindom Come,  Dokken sau  Killer Dwarfs, iar melodia cu numele de Carousel seamănă întru-câtva cu melodicicitatea celor de la Gotthard. Chiar dacă Adrian Igrișan a intrat în acest proiect tocmai pentru că a vrut să își prezinte și o altă față muzicală, pe alocuri am descoperit și vagi sound-uri a la Cargo, în special pe „Nobody Moves“ o piesă cu influențe fresh care poate fi înșiruită printre cele mai izbutite momente ale acestui debut. Nimic nu e lăast la voia întâmplării și-n buna tradiție a rock-ului melodic există aici și un moment instrumental (Out for Blood), iar prestația celor trei mușchetari ai rockului melodic românesc este fără cusur.  

Una peste alta, avem aici o ciorbă gustoasă  pentru urechile celor care și-au fluturat cel puțin o dată în viață  pletele la un concert cu omuleți îmbrăcați în tricouri negre și au degustat bere ieftină. Dincolo de clișee, e un debut corect care va fi primit cu voioșie de ceata rockerilor. Din țară și nu numai, căci Ovidiu, Toni și Baciu s-au lansat pe o orbită internațională cu acest King of the Badlands. 





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu