Desigur, domnul care a fost poreclit God nu face greseala sa-si bata joc de compozitii. Marea majoritate a cover-urilor sunt interpretate cu tact. Doar ca lumea nu are nevoie de inca un disc de cover-uri: sunt prea multe pe piata. Probabil ca la onorabila varsta de 65 de ani multi muzicieni ar fi procedat la fel. Insa Eric Clapton e totusi un unicat, nu? Pentru ca ghiveciul sa fie complet, discul are parte de o serie de invitati. Din liga super – grea, se intelege. Cum ar fi Wynton Marsalis, a carui trompeta e dementiala in piesa Milkman. Dincolo de faptul ca nu are piese originale, nu e nimic rau in acest disc. Are o decenta aparte, in inconfundabilul stil Clapton. E burdusit cu Dixieland, gospel si nitel blues. E decent dar mult sub asteptarile pe care le ai de la asa un nume.
Asteptari: Se spune ca Eric Clapton e mult mai mult
decat un rock star. O intruchipare vie a muzicii rock, carevasazica, un
om distins cu 11 premii Grammy, care printre altele va ramane mereu in
istorie pentru hituri ca Wonderful Tonight, Layla sau Tears in heaven.
Albumul de fata este cel de-al 19-lea album solo al lui Eric Clapton.
Rezultat: E un pleonasm sa constati ca traim niste
vremuri in care parca totu-i cu susu-n jos. E ca si cum ai constata doar
acuma ca Directia 5 canta aceleasi balade insipide si siropoase. Sau ca
o fetita de gradinita numita Stratan vinde mai multe discuri decat
rockeri cu state vechi de plata. Si ajungem si la numele mari totusi.
Tom Petty, Phil Collins si Carlos Santana au facut-o si ei. De ce n-ar
face-o si nenea Eric Clapton? Aduni cateva cover-uri, le interpretezi de
parca ai fi la aniversarea unui prieten de-al tau si gata! Te-ai scos
cu un disc nou, pe care lumea il cumpara in virtutea numelui care
salasluieste pe coperta. Ce mai conteaza originalitatea? Cine mai da doi
bani pe ea? Pare-se ca si Eric Clapton a intrat in aceasta hora. Nici
macar nu s-a obosit sa-i dea un titlu celui de-al 19-lea album solo al
lui.
Desigur, domnul care a fost poreclit God nu face greseala sa-si bata
joc de compozitii. Marea majoritate a cover-urilor sunt interpretate cu
tact. Doar ca lumea nu are nevoie de inca un disc de cover-uri: sunt
prea multe pe piata. Probabil ca la onorabila varsta de 65 de ani multi
muzicieni ar fi procedat la fel. Insa Eric Clapton e totusi un unicat,
nu? Pentru ca ghiveciul sa fie complet, discul are parte de o serie de
invitati. Din liga super – grea, se intelege. Cum ar fi Wynton Marsalis,
a carui trompeta e dementiala in piesa Milkman. Dincolo de faptul ca nu
are piese originale (cu exceptia unei singure melodii), nu e nimic rau
in acest disc. Are o decenta aparte, in inconfundabilul stil Clapton. E
burdusit cu Dixieland, gospel si nitel blues. E decent dar mult sub
asteptarile pe care le ai de la asa un nume. Pare-se ca uneori chiar si
fiintele supranaturale mai au nevoie de cate o pauza.
Recomandari: Pentru aceia care tin cu tot dinadinsul sa fie in posesia tuturor albumelor semnate Eric Clapton.
6 oct. 2010
Manic Street Preachers
Desi nu reusesc sa egaleze cele mai bune momente ale lor, oamenii acestia continua sa fie un reper pentru multa lume. Pe buna dreptate! Dintotdeauna am admirat naturaletea si sinceritatea cu care baietii astia se prezinta in fata publicului. Nu doar pe CD ci si live, demonstrand acest lucru si pentru fericitii care au avut ocazia sa-I vada anul trecut in Romania, la Targu – Mures-ul imbibat de Peninsula. Cunoscuti pentru radacinile lor punk si textele politice, Manic Street Preachers au un atu de exceptie in fata concurentei: sunt credibili. Discul asta e genul acela de rock – pop care ar trebui sa-l auzim mult mai des. Care pastreaza nonconformism dar nu ezita sa foloseasca si niste elemente „placute” marii majoritati. Nu stiu daca oamenii acestia vor mai reusi sa egaleze vreodata mirificele If you tolerate this, your children will be next sau Motorcycle Emptiness. Si nici daca discul acesta va prinde „la mase”. Certific insa ca e una din cele mai bune incrucisari dintre rock si pop, o muzica ce poate fi ascultata si iubita de ambele tabere.
Asteptari: Pe langa numeroasele albume memorabile scoase de-a lungul timpului, Manic Street Preachers este cunoscuta si ca trupa al carei chitarist Richey Edwards a disparut fara urma in 1 februarie 1995, fiind declarat oficial “posibil decedat” in luna noiembrie a anului 2008. Albumul lor de debut Generation Terrorists a aparut in 1992, iar Postcards from a young man este discul cu numarul zece pentru trupa din Tara Galilor.
Rezultat: Desi nu reusesc sa egaleze cele mai bune momente ale lor, oamenii acestia continua sa fie un reper pentru multa lume. Pe buna dreptate! Dintotdeauna am admirat naturaletea si sinceritatea cu care baietii astia se prezinta in fata publicului. Nu doar pe CD ci si live, demonstrand acest lucru si pentru fericitii care au avut ocazia sa-I vada anul trecut in Romania, la Targu – Mures-ul imbibat de Peninsula. Cunoscuti pentru radacinile lor punk si textele politice, Manic Street Preachers au un atu de exceptie in fata concurentei: sunt credibili.
Single-ul (It’s Not War) Just the End of Love e unul cat se poate de grandios, care nu intamplator este sufocat de instrumente cu coarde in refren. E o demonstratie cat se poate de valoroasa a faptului ca rock–ul poate avea accente din stilul pop, fara a fi in vreun fel alterata de mercantilismul acestuia din urma. Dealtfel majoritatea pieselor se inscriu oarecum in linia trasata de acest single si contrar aparentelor aceasta mega – asemanare nu e defel aiurea. Piesele respira prin tonuri de chitara prietenoase si refrene pe care le retii cat ai zice peste. Printre momentele linistite ale discului se numara si “All We Make Is Entertainment”, o melodie care descrie intr-un mod ironic menirea trupei: “All we make is entertainment/ It’s so damn easy/ And inescapable/ We’re so post-modern/ We’re so post-everything.”. Hazelton Avenue este un alt moment in care muzicienii din Tara Galilor isi arata adevarata splendoare printr-o melodie simpla in aparenta, dar care un farmec aparte. A Billion Balconies Facing The Sun e si ea exact la mijlocul dintre punk – rock si pop iar alaturarea acestor stiluri aparent divergente capata in viziunea trupei un aer misterios. Exact cand ai spune ca piesa e „de radio” ai parte de un solo de chitara care cu siguranta n-ar fi acaparat de oamenii care fabrica playlist-uri. ‘Some Kind of Nothingness’ , cu invitatul special Ian McCulloch (Echo & The Bunnymen) e nitel diferita de restul pieselor, fiind orientata nitel prea mult spre pop, dar totusi in limita decentei. Ramanand la invitati, pe A Billion Balconies Facing the Sun s-ar putea sa-l auziti la bass pe Duff McKagan iar la una din piese apare la keyboards si fostul Velvet Underground, John Cale. Golden Platitudes are in incheiere un „la la la la la” groaznic de eficace, fiind o „satira” aruncata acelora care ii baga pe baieti in oala „pop”-ului.
Se prea poate ca unii melomani care au impresia ca sunt „adevarati” sa se dezica de acest material. Nu de altceva, dar cum poate sa-ti placa o trupa rock care are refrene pop? Oamenii acestia care sunt setati pe on si off. On reprezentand „restul lumii” si off pop – ul. Ei bine, Manic Street Preachers demonstreaza cu prisosinta ca exista multe chestii intre on si off, o punte comuna. Iar pentru aceia care sunt setati doar pe doua pozitii, nu stiu sa existe vreun leac. Discul asta e genul acela de rock – pop care ar trebui sa-l auzim mult mai des. Care pastreaza nonconformism dar nu ezita sa foloseasca si niste elemente „placute” marii majoritati. Manic Street Preachers e un fel de best of a incrucisarii celor doua stiluri si un material de studiu pentru orice muzician care vrea sa se situeze in aceeasi barca stilistica. Nu stiu daca oamenii acestia vor mai reusi sa egaleze vreodata mirificele If you tolerate this, your children will be next sau Motorcycle Emptiness. Si nici daca discul acesta va prinde „la mase”. Certific insa ca e una din cele mai bune incrucisari dintre rock si pop, o muzica ce poate fi ascultata si iubita de ambele tabere.
Recomandari: Musai de ascultat cu atentie pe repeat de toti aceia care sunt setati nu doar pe on si off.
Asteptari: Pe langa numeroasele albume memorabile scoase de-a lungul timpului, Manic Street Preachers este cunoscuta si ca trupa al carei chitarist Richey Edwards a disparut fara urma in 1 februarie 1995, fiind declarat oficial “posibil decedat” in luna noiembrie a anului 2008. Albumul lor de debut Generation Terrorists a aparut in 1992, iar Postcards from a young man este discul cu numarul zece pentru trupa din Tara Galilor.
Rezultat: Desi nu reusesc sa egaleze cele mai bune momente ale lor, oamenii acestia continua sa fie un reper pentru multa lume. Pe buna dreptate! Dintotdeauna am admirat naturaletea si sinceritatea cu care baietii astia se prezinta in fata publicului. Nu doar pe CD ci si live, demonstrand acest lucru si pentru fericitii care au avut ocazia sa-I vada anul trecut in Romania, la Targu – Mures-ul imbibat de Peninsula. Cunoscuti pentru radacinile lor punk si textele politice, Manic Street Preachers au un atu de exceptie in fata concurentei: sunt credibili.
Single-ul (It’s Not War) Just the End of Love e unul cat se poate de grandios, care nu intamplator este sufocat de instrumente cu coarde in refren. E o demonstratie cat se poate de valoroasa a faptului ca rock–ul poate avea accente din stilul pop, fara a fi in vreun fel alterata de mercantilismul acestuia din urma. Dealtfel majoritatea pieselor se inscriu oarecum in linia trasata de acest single si contrar aparentelor aceasta mega – asemanare nu e defel aiurea. Piesele respira prin tonuri de chitara prietenoase si refrene pe care le retii cat ai zice peste. Printre momentele linistite ale discului se numara si “All We Make Is Entertainment”, o melodie care descrie intr-un mod ironic menirea trupei: “All we make is entertainment/ It’s so damn easy/ And inescapable/ We’re so post-modern/ We’re so post-everything.”. Hazelton Avenue este un alt moment in care muzicienii din Tara Galilor isi arata adevarata splendoare printr-o melodie simpla in aparenta, dar care un farmec aparte. A Billion Balconies Facing The Sun e si ea exact la mijlocul dintre punk – rock si pop iar alaturarea acestor stiluri aparent divergente capata in viziunea trupei un aer misterios. Exact cand ai spune ca piesa e „de radio” ai parte de un solo de chitara care cu siguranta n-ar fi acaparat de oamenii care fabrica playlist-uri. ‘Some Kind of Nothingness’ , cu invitatul special Ian McCulloch (Echo & The Bunnymen) e nitel diferita de restul pieselor, fiind orientata nitel prea mult spre pop, dar totusi in limita decentei. Ramanand la invitati, pe A Billion Balconies Facing the Sun s-ar putea sa-l auziti la bass pe Duff McKagan iar la una din piese apare la keyboards si fostul Velvet Underground, John Cale. Golden Platitudes are in incheiere un „la la la la la” groaznic de eficace, fiind o „satira” aruncata acelora care ii baga pe baieti in oala „pop”-ului.
Se prea poate ca unii melomani care au impresia ca sunt „adevarati” sa se dezica de acest material. Nu de altceva, dar cum poate sa-ti placa o trupa rock care are refrene pop? Oamenii acestia care sunt setati pe on si off. On reprezentand „restul lumii” si off pop – ul. Ei bine, Manic Street Preachers demonstreaza cu prisosinta ca exista multe chestii intre on si off, o punte comuna. Iar pentru aceia care sunt setati doar pe doua pozitii, nu stiu sa existe vreun leac. Discul asta e genul acela de rock – pop care ar trebui sa-l auzim mult mai des. Care pastreaza nonconformism dar nu ezita sa foloseasca si niste elemente „placute” marii majoritati. Manic Street Preachers e un fel de best of a incrucisarii celor doua stiluri si un material de studiu pentru orice muzician care vrea sa se situeze in aceeasi barca stilistica. Nu stiu daca oamenii acestia vor mai reusi sa egaleze vreodata mirificele If you tolerate this, your children will be next sau Motorcycle Emptiness. Si nici daca discul acesta va prinde „la mase”. Certific insa ca e una din cele mai bune incrucisari dintre rock si pop, o muzica ce poate fi ascultata si iubita de ambele tabere.
Recomandari: Musai de ascultat cu atentie pe repeat de toti aceia care sunt setati nu doar pe on si off.
Black Country Communion
Nimic original, dar un debut care care va fi pe placul acelora care nu se pot satura de sunetul clasic al anilor 70. E ca si acum asculti in aceeasi camera, din patru CD playere diferite, concomitent, albume semnate Iron Maiden, Black Sabbath, Led Zeppelin si Free. Daca n-ar suna atat de bine, evident intamplarea aceasta ar putea fi ingropata in sertarul cu chestii “decente”. E un rock cu R mare, fie din categoria iti place instantaneu si gusti din plin, fie din “nu pentru mine”. Drept e ca atmosfera e imbibata cu anii 70. Nu e nimic negativ in asta, perioada respectiva a fost una de aur pentru stilul in cauza, iar cele patru vedete dau impresia ca s-au simtit cu-adevarat bine la inregistrari. Naturaletea si talentul “celor patru” e de necontestat si drept urmare orice amator de rock “in general” are parte de un album mai mult decat decent.
Asteptari: Exista destule cazuri in care termenul de super-grup e o notiune iritanta. Nu e cazul aici. Mega – trupa aceasta s-a nascut in luna noiembrie a anului trecut cand dupa un concert sustinut de Joe Bonamassa, producatorul Kevin Shirley a “simtit” ca e momentul unei noi incercari. Drept urmare, alaturi de Glenn Hughes care a cantat alaturi de Bonamassa cu acea ocazie – omul i-a mai recrutat pe Jason Bonham si Derek Sherinian. Ei bine, e vremea pentru puzzle. Si asta pentru ca trei dintre muzicienii de aici au cantat in trupe ca Deep Purple, Black Sabbath, Trapeze, Led Zeppelin, UFO, Foreigner, Alice Cooper, Dream Theater, Kiss si Billy Idol. Categoric, albumul de debut numit Black Country e facut dintr-un aluat cat se poate de gustos. Carevasazica, asteptarile sunt undeva “aproape de cer”.
Rezultat: Nimic original, dar un debut care care va fi pe placul acelora care nu se pot satura de sunetul clasic al anilor 70. E ca si acum asculti in aceeasi camera, din patru CD playere diferite concomitent albume semnate Iron Maiden, Black Sabbath, Led Zeppelin si Free. Daca n-ar suna atat de bine, evident intamplarea aceasta ar putea fi ingropata in seratrul cu chestii “decente”. E un rock cu R mare, fie din categoria iti place instantaneu si gusti din plin, fie din “nu pentru mine”. Drept e ca atmosfera e imbibata cu anii 70. Nu e nimic negativ in asta, perioada respectiva a fost una de aur pentru stilul in cauza, iar cele patru vedete dau impresia ca s-au simtit cu-adevarat bine la inregistrari. Cu alte cuvinte, se completeaza la fix. Desigur pentru aceia care sunt obsedati de alternative sau cine/stie/ce/curent/black exista probabilitatea ca aceste compozitii sa fie “fumate”. Da, admit ca pe partea componistica discul asta putea aparea demult. Dar naturaletea si talentul “celor patru” e de necontestat si drept urmare orice amator de rock “in general” are parte de un album mai mult decat decent.
Piesa de deschidere Black Country e una din cele mai explozive melodii ale discului, care se recomanda a fi un strigat de lupta. Pe masura ce piesele se succed, devine evident ca si aici avem parte de fifty – fifty. Adica Bonamassa si Hughes sunt personajele principale, iar Bonham si Sherinian sunt undeva “in umbra”. La prima ascultare, am ramas nitel dezamagit de aceasta contstare. Constructiile sonore “gem” pur si simplu de influentele celor doi. Bonamassa este insa un geniu al improvizatiei iar vocea lui Glen Hughes este de poveste. Chiar si la cei 58 de ani, ea suna exact ca si pe Burn-ul din 1974 al celor de la Deep Purple. Amalgamul de blues si hard rock e unul care face minuni. Single-ul One last soul e unul care iti ramane intiparit inca de la prima auditie, iar in Down again nu ai cum sa remarci cum Hughes canta despre “kissing my mojo”, pe acordurile marete de Hammond ale lui Sherinian. Trimiterile la Led Zeppelin sunt evidente in Song of yesterday care cu al ei riff oriental devine una din bunataurile discului. Jimi Hendrix apare si el in ecuatie mai ales datorita piesei Beggarman, in care Bonamasa face pur si simplu minuni. Asa cum ii sade bine unui asemenea album, incheierea e si ea maiestuoasa: cele peste 11 minute ale piesei Too late for the sun inglobeaza destul de bine toate directiile acestui super – grup.
Recomandari: Daca ati auzit vreodata de cei patru muzicieni care alcatuiesc trupa sau macar de una din trupele din care au facut parte, recomandarea este: dati volumul la maxim!
Asteptari: Exista destule cazuri in care termenul de super-grup e o notiune iritanta. Nu e cazul aici. Mega – trupa aceasta s-a nascut in luna noiembrie a anului trecut cand dupa un concert sustinut de Joe Bonamassa, producatorul Kevin Shirley a “simtit” ca e momentul unei noi incercari. Drept urmare, alaturi de Glenn Hughes care a cantat alaturi de Bonamassa cu acea ocazie – omul i-a mai recrutat pe Jason Bonham si Derek Sherinian. Ei bine, e vremea pentru puzzle. Si asta pentru ca trei dintre muzicienii de aici au cantat in trupe ca Deep Purple, Black Sabbath, Trapeze, Led Zeppelin, UFO, Foreigner, Alice Cooper, Dream Theater, Kiss si Billy Idol. Categoric, albumul de debut numit Black Country e facut dintr-un aluat cat se poate de gustos. Carevasazica, asteptarile sunt undeva “aproape de cer”.
Rezultat: Nimic original, dar un debut care care va fi pe placul acelora care nu se pot satura de sunetul clasic al anilor 70. E ca si acum asculti in aceeasi camera, din patru CD playere diferite concomitent albume semnate Iron Maiden, Black Sabbath, Led Zeppelin si Free. Daca n-ar suna atat de bine, evident intamplarea aceasta ar putea fi ingropata in seratrul cu chestii “decente”. E un rock cu R mare, fie din categoria iti place instantaneu si gusti din plin, fie din “nu pentru mine”. Drept e ca atmosfera e imbibata cu anii 70. Nu e nimic negativ in asta, perioada respectiva a fost una de aur pentru stilul in cauza, iar cele patru vedete dau impresia ca s-au simtit cu-adevarat bine la inregistrari. Cu alte cuvinte, se completeaza la fix. Desigur pentru aceia care sunt obsedati de alternative sau cine/stie/ce/curent/black exista probabilitatea ca aceste compozitii sa fie “fumate”. Da, admit ca pe partea componistica discul asta putea aparea demult. Dar naturaletea si talentul “celor patru” e de necontestat si drept urmare orice amator de rock “in general” are parte de un album mai mult decat decent.
Piesa de deschidere Black Country e una din cele mai explozive melodii ale discului, care se recomanda a fi un strigat de lupta. Pe masura ce piesele se succed, devine evident ca si aici avem parte de fifty – fifty. Adica Bonamassa si Hughes sunt personajele principale, iar Bonham si Sherinian sunt undeva “in umbra”. La prima ascultare, am ramas nitel dezamagit de aceasta contstare. Constructiile sonore “gem” pur si simplu de influentele celor doi. Bonamassa este insa un geniu al improvizatiei iar vocea lui Glen Hughes este de poveste. Chiar si la cei 58 de ani, ea suna exact ca si pe Burn-ul din 1974 al celor de la Deep Purple. Amalgamul de blues si hard rock e unul care face minuni. Single-ul One last soul e unul care iti ramane intiparit inca de la prima auditie, iar in Down again nu ai cum sa remarci cum Hughes canta despre “kissing my mojo”, pe acordurile marete de Hammond ale lui Sherinian. Trimiterile la Led Zeppelin sunt evidente in Song of yesterday care cu al ei riff oriental devine una din bunataurile discului. Jimi Hendrix apare si el in ecuatie mai ales datorita piesei Beggarman, in care Bonamasa face pur si simplu minuni. Asa cum ii sade bine unui asemenea album, incheierea e si ea maiestuoasa: cele peste 11 minute ale piesei Too late for the sun inglobeaza destul de bine toate directiile acestui super – grup.
Recomandari: Daca ati auzit vreodata de cei patru muzicieni care alcatuiesc trupa sau macar de una din trupele din care au facut parte, recomandarea este: dati volumul la maxim!
Serj Tankian
Impresia pe care o ai dupa auditia acestui album este ca multi – talentatul muzician vrea sa se afirme ca „ezermester“. Stiti voi, acea specie de oameni care se pricep la toate: il chemi sa-ti repare robinerul de la baie si te trezesti ca iti zugraveste, iti redecoreaza casa si mai stie pe deasupra si chestii despre bursa, ba chiar te si sfatuieste unde ar trebui sa-ti cumperi niste actiuni. Ei bine, solistul celor de la System of a Down incearca aici sa combine o sumedenie de chestii, dar din intreaga ecuatie lipseste taman ceea ce l-a facut celebru: metal-ul. E prea mult teatru si prea putina muzica.
Asteptari: Fanii System of a Down mai pot astepta: comeback-ul legendarei trupe nu prea se intrevede la orizont. In cei patru ani de cand trupa e “pe pauza”, membrii acesteia s-au impartit in doua: Daron Malakian si John Dolmayan se distreaza sub numele de Scars on Broadway iar Serj Tankian a luat-o la drum pe cont propriu, acest album fiind cel de-al doilea material solo.
Rezultat: Impresia pe care o ai dupa auditia acestui album este ca multi – talentatul american provenit din Armenia vrea sa se afirme ca „ezermester“. Stiti voi, acea specie de oameni care se pricep la toate: il chemi sa-ti repare robinerul de la baie si te trezesti ca iti zugraveste, iti redecoreaza casa si mai stie pe deasupra si chestii despre bursa, ba chiar te si sfatuieste unde ar trebui sa-ti cumperi niste actiuni. Ei bine, solistul celor de la System of a Down incearca aici sa combine o sumedenie de chestii, dar din intreaga ecuatie lipseste taman ceea ce l-a facut celebru: metal-ul. E prea mult teatru si prea putina muzica.
Single-ul Left of Center e unul din putinele momente in care simti ca omul acesta nu si-a pierdut energia. Din pacate, e singura scipire a acestui disc care are de toate, dar nimic care sa iasa in evidenta. Desigur, e cat se poate de misto sa experimentezi. Sa amesteci rock-ul cu hip – hop – ul, dubstep-ul cu csardas-ul sau reggae-ul cu muzica simfonica. Dincolo de orice posibile alaturari e nevoie insa si de „o flacara“. Fie ea violeta sau de alta natura. Ei bine tocmai aici e marea hiba a acestor compozitii: nu reusesc sa transmita niciun fior. Exista insa si un punct pozitiv, dar acesta nu e legat de piese, ci mai degraba de „specialitatea” lui Serj, care stie sa intretina o atmosfera de „teatru” prin vocea sa care ramane de nota zece plus. Atunci cand am ascultat primele acorduri ale piesei Beatus involuntar mi-am adus aminte de Plavi Orkestar s-al lor Bolje biti pijan nego star. Cea de-a doua jumatate a melodiei insa intra intr-un cu totul alt registru. Temele simfonice prea pompoase folosite in exces dau un aer „prea incarcat” compozitiilor. Avem aici si o piesa cantata in totalitate in limba armeana care poarta titlul de Yes, its genocide. Disowned Inc. e momentul cel mai elocvent al discului fiind un amestec de muzici jazz, rock, simfonice si nitel electro. Din pacate, aluatul nu este unul reusit, dar vocea lui Serj e singurul motiv pentru care cineva ar putea asculta mai mult de o data acest disc.
Recomandari: Pentru cei care inca isi mai poarta cu mandrie T – Shirt-ul cu System of a Down, chiar daca exista posibilitatea ca si acestia sa ramana dezamagiti.
Asteptari: Fanii System of a Down mai pot astepta: comeback-ul legendarei trupe nu prea se intrevede la orizont. In cei patru ani de cand trupa e “pe pauza”, membrii acesteia s-au impartit in doua: Daron Malakian si John Dolmayan se distreaza sub numele de Scars on Broadway iar Serj Tankian a luat-o la drum pe cont propriu, acest album fiind cel de-al doilea material solo.
Rezultat: Impresia pe care o ai dupa auditia acestui album este ca multi – talentatul american provenit din Armenia vrea sa se afirme ca „ezermester“. Stiti voi, acea specie de oameni care se pricep la toate: il chemi sa-ti repare robinerul de la baie si te trezesti ca iti zugraveste, iti redecoreaza casa si mai stie pe deasupra si chestii despre bursa, ba chiar te si sfatuieste unde ar trebui sa-ti cumperi niste actiuni. Ei bine, solistul celor de la System of a Down incearca aici sa combine o sumedenie de chestii, dar din intreaga ecuatie lipseste taman ceea ce l-a facut celebru: metal-ul. E prea mult teatru si prea putina muzica.
Single-ul Left of Center e unul din putinele momente in care simti ca omul acesta nu si-a pierdut energia. Din pacate, e singura scipire a acestui disc care are de toate, dar nimic care sa iasa in evidenta. Desigur, e cat se poate de misto sa experimentezi. Sa amesteci rock-ul cu hip – hop – ul, dubstep-ul cu csardas-ul sau reggae-ul cu muzica simfonica. Dincolo de orice posibile alaturari e nevoie insa si de „o flacara“. Fie ea violeta sau de alta natura. Ei bine tocmai aici e marea hiba a acestor compozitii: nu reusesc sa transmita niciun fior. Exista insa si un punct pozitiv, dar acesta nu e legat de piese, ci mai degraba de „specialitatea” lui Serj, care stie sa intretina o atmosfera de „teatru” prin vocea sa care ramane de nota zece plus. Atunci cand am ascultat primele acorduri ale piesei Beatus involuntar mi-am adus aminte de Plavi Orkestar s-al lor Bolje biti pijan nego star. Cea de-a doua jumatate a melodiei insa intra intr-un cu totul alt registru. Temele simfonice prea pompoase folosite in exces dau un aer „prea incarcat” compozitiilor. Avem aici si o piesa cantata in totalitate in limba armeana care poarta titlul de Yes, its genocide. Disowned Inc. e momentul cel mai elocvent al discului fiind un amestec de muzici jazz, rock, simfonice si nitel electro. Din pacate, aluatul nu este unul reusit, dar vocea lui Serj e singurul motiv pentru care cineva ar putea asculta mai mult de o data acest disc.
Recomandari: Pentru cei care inca isi mai poarta cu mandrie T – Shirt-ul cu System of a Down, chiar daca exista posibilitatea ca si acestia sa ramana dezamagiti.
Aeroplane - We Cant Fly
Fiindca mi-au ajuns la urechi cateva remixuri incredibil de interesante cu semnatura Aeroplane, trebuie sa recunosc ca m-am numarat printre aceia care au asteptat cu un deosebit interes acest disc. Care trebuie sa recunosc, e „altfel”. Decat majoritatea discurilor dance de la ora actuala dar si fata de ceea ce m-am asteptat. Spre deosebire de armata de muzicieni aflati in muzica electronica care refac chestii clasice pe beat-uri moderne, Vito de Luca amesteca feelingul progressive – rock si pe alocuri chiar krautrock cu tendintele moderne taman in stilul componistic. Iar rezultatul este unul surprinzator, care pe alocuri straluceste. Nimic mai adevarat, are si momente in care e hilar. Cine stie, poate inca nu e momentul pentru asa ceva. Lumea nu e inca pregatita pentru un amestec de balearic – house cu krautrock. We cant fly e un disc ciudat, „croit” nu tocmai pentru publicul larg.
Asteptari: Aeroplane e unul din hiturile celor de la Red Hot Chilli Peppers. Dar si numele unui proiect belgian format din Stephen Fasano si Vito de Luca, care de prin 2007 a surprins intreaga suflare mondiala „dance” cu niste remixuri pur si simplu mirifice. Ei bine, primul a parasit in luna iunie „echipajul”, iar We cant fly este albumul de debut al aeronavei pilotate acum numai de Vito de Luca.
Rezultat: Fiindca mi-au ajuns la urechi cateva remixuri incredibil de interesante cu semnatura Aeroplane, trebuie sa recunosc ca m-am numarat printre aceia care au asteptat cu un deosebit interes acest disc. Care trebuie sa recunosc, e „altfel”. Decat majoritatea discurilor dance de la ora actuala dar si fata de ceea ce m-am asteptat. Spre deosebire de armata de muzicieni aflati in muzica electronica care refac chestii clasice pe beat-uri moderne, Vito de Luca amesteca feelingul progressive – rock si pe alocuri chiar krautrock cu tendintele moderne taman in stilul componistic. Iar rezultatul este unul surprinzator, care pe alocuri straluceste. Nimic mai adevarat, are si momente in care e hilar. Cine stie, poate inca nu e momentul pentru asa ceva. Lumea nu e inca pregatita pentru un amestec de balearic – house cu krautrock. We cant fly e un disc ciudat, „croit” nu tocmai pentru publicul larg.
E un semnal de alarma atunci cand un duo devine „solo”, chiar inaintea albumului de debut. Iar atunci cand vorbim de muzica „dance”, chestiunile sunt si mai complicate. Exista o sumedenie de DJ „tari”, dar putini dintre acestia sunt in stare sa compuna piese proprii decente. Nu e cazul aici. La capitolul compozitie belgianul e o sursa nesecata de inspiratie. In plus si productia este jos palaria. Nici la capitolul diversitate nu ai ce sa reprosezi acestui disc. Cu toate aceste puncte pozitive, We cant fly nu e ceea ce ar fi trebuit sa fie. Chiar daca printre cele 12 piese ale discului gasesti o varietate stilistica nemaintalnita demult la un album de aceasta factura, ghiveciul e uneori nereusit. Iar putinele momente de exceptie nu compenseaza balastul prezent.
Fara indoiala momentul cel mai neizbutit este Point of no Return. O lalaiala de vreo cinci minute care are pretentia de a fi o struto – camila intre Pink Floyd si Giorgio Moroder, dar e din categoria „asa nu”. Din aceeasi bransa face parte si I dont feel, o piesa care debuteaza cu o voce a la Tina Turner care pe un ton mega – enervant decreteaza I hear the footsteps drop and I knock on the doooooor! Inexplicabil, in a doua jumatate a piesei care incepe de parca ar fi fost o melodie care n-a intrat pe vreun album Huey Lewis and the News, ascultatorul este bombardat de cateva mostre de HI – NRG. E cconceptul acela de 2 in 1, numai ca in acest caz linkul dintre ele e inexistent. Nici finalul discului nu e mai breaz: We fall over ar fi fost o piesa interesanta pe finisul unui album semnat „cine stie care artist indie din vremurile noastre“. Spre deosebire de Point of no Return exista aici un moment in care influentele Pink Floyd au sarm: London Bridge. Si asa am ajuns la piesele „neutre”. Acelea care nu sunt neaparat catastrofale, dar nu au nici pe departe tentatia de a deveni slagare. Aici intra Mountains of Moscow, Without Lies si chiar si Good Ridance, desi aceasta din urma are o voce de country care nu pusca defel cu beat-ul piesei.
Avem insa si doua-trei diamante. Single-ul Superstar e o incrucisare fericita intre rock-ul a la Steely Dan sau Billy Joel si vocoderul misto a la Daft Punk, combinatia fiind una fermecatoare, la fel ca si Caramellas. Insa de departe „the best” este My enemy, o piesa care are cateva mostre de Hercules & Love Affair si nu numai. E Cerrone in vremurile sale bune sau – daca vreti – Giorgio Moroder la puterea a treia. My enemy e o piesa care merita sa intre in topul celor mai bune piese „disco” pe ultimii zece ani. Din pacate, e totodata un moment in care iti dai seama ce ar fi putut iesi din acest album. Daca….
Recomandari: Pentru aceia care se multumesc cu trei piese misto de tot, plus balastul de rigoare. Dar pentru o privire de ansamblu asupra Aeroplane va recomand cu caldura remixurile lor anterioare. Especially Sebastien Tellier – Kilometer sau Lullabies in the Dark – Song for Marie and Elise. Si nu uitati nici de mixurile lor lunare disponibile free pe Internet.
Asteptari: Aeroplane e unul din hiturile celor de la Red Hot Chilli Peppers. Dar si numele unui proiect belgian format din Stephen Fasano si Vito de Luca, care de prin 2007 a surprins intreaga suflare mondiala „dance” cu niste remixuri pur si simplu mirifice. Ei bine, primul a parasit in luna iunie „echipajul”, iar We cant fly este albumul de debut al aeronavei pilotate acum numai de Vito de Luca.
Rezultat: Fiindca mi-au ajuns la urechi cateva remixuri incredibil de interesante cu semnatura Aeroplane, trebuie sa recunosc ca m-am numarat printre aceia care au asteptat cu un deosebit interes acest disc. Care trebuie sa recunosc, e „altfel”. Decat majoritatea discurilor dance de la ora actuala dar si fata de ceea ce m-am asteptat. Spre deosebire de armata de muzicieni aflati in muzica electronica care refac chestii clasice pe beat-uri moderne, Vito de Luca amesteca feelingul progressive – rock si pe alocuri chiar krautrock cu tendintele moderne taman in stilul componistic. Iar rezultatul este unul surprinzator, care pe alocuri straluceste. Nimic mai adevarat, are si momente in care e hilar. Cine stie, poate inca nu e momentul pentru asa ceva. Lumea nu e inca pregatita pentru un amestec de balearic – house cu krautrock. We cant fly e un disc ciudat, „croit” nu tocmai pentru publicul larg.
E un semnal de alarma atunci cand un duo devine „solo”, chiar inaintea albumului de debut. Iar atunci cand vorbim de muzica „dance”, chestiunile sunt si mai complicate. Exista o sumedenie de DJ „tari”, dar putini dintre acestia sunt in stare sa compuna piese proprii decente. Nu e cazul aici. La capitolul compozitie belgianul e o sursa nesecata de inspiratie. In plus si productia este jos palaria. Nici la capitolul diversitate nu ai ce sa reprosezi acestui disc. Cu toate aceste puncte pozitive, We cant fly nu e ceea ce ar fi trebuit sa fie. Chiar daca printre cele 12 piese ale discului gasesti o varietate stilistica nemaintalnita demult la un album de aceasta factura, ghiveciul e uneori nereusit. Iar putinele momente de exceptie nu compenseaza balastul prezent.
Fara indoiala momentul cel mai neizbutit este Point of no Return. O lalaiala de vreo cinci minute care are pretentia de a fi o struto – camila intre Pink Floyd si Giorgio Moroder, dar e din categoria „asa nu”. Din aceeasi bransa face parte si I dont feel, o piesa care debuteaza cu o voce a la Tina Turner care pe un ton mega – enervant decreteaza I hear the footsteps drop and I knock on the doooooor! Inexplicabil, in a doua jumatate a piesei care incepe de parca ar fi fost o melodie care n-a intrat pe vreun album Huey Lewis and the News, ascultatorul este bombardat de cateva mostre de HI – NRG. E cconceptul acela de 2 in 1, numai ca in acest caz linkul dintre ele e inexistent. Nici finalul discului nu e mai breaz: We fall over ar fi fost o piesa interesanta pe finisul unui album semnat „cine stie care artist indie din vremurile noastre“. Spre deosebire de Point of no Return exista aici un moment in care influentele Pink Floyd au sarm: London Bridge. Si asa am ajuns la piesele „neutre”. Acelea care nu sunt neaparat catastrofale, dar nu au nici pe departe tentatia de a deveni slagare. Aici intra Mountains of Moscow, Without Lies si chiar si Good Ridance, desi aceasta din urma are o voce de country care nu pusca defel cu beat-ul piesei.
Avem insa si doua-trei diamante. Single-ul Superstar e o incrucisare fericita intre rock-ul a la Steely Dan sau Billy Joel si vocoderul misto a la Daft Punk, combinatia fiind una fermecatoare, la fel ca si Caramellas. Insa de departe „the best” este My enemy, o piesa care are cateva mostre de Hercules & Love Affair si nu numai. E Cerrone in vremurile sale bune sau – daca vreti – Giorgio Moroder la puterea a treia. My enemy e o piesa care merita sa intre in topul celor mai bune piese „disco” pe ultimii zece ani. Din pacate, e totodata un moment in care iti dai seama ce ar fi putut iesi din acest album. Daca….
Recomandari: Pentru aceia care se multumesc cu trei piese misto de tot, plus balastul de rigoare. Dar pentru o privire de ansamblu asupra Aeroplane va recomand cu caldura remixurile lor anterioare. Especially Sebastien Tellier – Kilometer sau Lullabies in the Dark – Song for Marie and Elise. Si nu uitati nici de mixurile lor lunare disponibile free pe Internet.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)