Royksopp - Senior

Mood-ul acestui disc este unul contemplativ, iar productia este una de mare finete. Liniile melodice respira prin fiecare por si au o eleganta aparte, astfel incat produsul final este unul cat se poate de placut urechii. Majoritatea criticilor folosesc atunci cand vine vorba de Royksopp sintagma de „sunet cald”. E chiar fierbinte, credeti-ma.....Senior e o intoarcere la radacini a celor de la Royksopp, sau pentru cei care au ascultat numai Junior, o fateta noua a trupei. Cert este ca baietii acestia stralucesc si fara ajutorul unor voci invitate. Sincer, prefer mai mult latura aceasta a norvegienilor, chiar daca nici cealalta nu e de lepadat. Alaturi de Caribou, e unul din cele mai esentiale albume electronice ale anului 2010. .

Asteptari: Svein Berge si Torbjorn Brundtland sunt doi norvegieni care in anul 2001 au luat prin surprindere lumea muzicii electronice cu albumul de debut Melody A.M. Albumul de fata vine in continuarea „Junior”-ului, aparutin 2009.

Rezultat: Fascinant. Freamatul creat de cei doi muzicieni norvegieni este unul inuman de pozitiv, iar intreaga plaja sonora a acestui disc se invarte undeva in zona meditatiei si scoate o “stare de bine” din tine demna de povestit nepotilor. Chiar daca prin contrast fata de Junior, pe Senior absolut toate piesele sunt instrumentale, acestea reusesc sa aibe personalitate. Pentru ca e fair play sa dam cuvantul artistilor, trebuie sa amintim faptul ca Svein Berge si Torbjorn Brundtland si-au descris „puisorii” astfel: „Junior are o energie aparte si o stare de „hey – ho” specifica tineretii iar Senior este mai introvertit, plin de secrete intunecate si memorii distorsionate“. Nici un poet n-ar putea puncta mai bine starea pe care ti-o insufla Senior....

Mood-ul acestui disc este unul contemplativ, iar productia este una de mare finete. Liniile melodice respira prin fiecare por si au o eleganta aparte, astfel incat produsul final este unul cat se poate de placut urechii. Majoritatea criticilor folosesc atunci cand vine vorba de Royksopp sintagma de „sunet cald”. E chiar fierbinte, credeti-ma.....Si deosebit de contagios, odata ce ai intrat in vraja Royksopp e greu sa scapi din acest taram de poveste.



Prima piesa a discului, intro-ul And The Forest Began To Sing e un pic perversa: da un start oarecum fals „actiunii” dar reuseste sa capteze atentia prin niste viori monumentale si pregatesc cat se poate de elegant „macelul” care urmeaza. Tricky Two ar putea fi cunoscuta acelora care au ascultat Junior, albumul lor anterior, avand in vedere ca are un schelet asemanator cu una din melodiile acestuia. De aceasta data excursia e un pic altfel iar beat-ul acestei melodii este cat se poate de „vecin” cu ceea ce intelege marea majoritate a lumii prin muzica electronica moderna de dans. Si totusi, seamana sar nu rasare: e adresata urechii, la fel ca si The Alcoholic, care beneficieaza de o adevarata feerie de sunete bine inchegate. Inainte de a asculta piesa Senior Living, pregatiti-va intens: respirati profund, intrerupeti orice activitate si fiti gata pentru o explozie de visare! O chitara „chill” troneaza mai mult decat decent peste un aranjament facut parca special pentru tine. Piesa asta e fara indoiala momentul cel mai strasnic al acestui Senior. Starea de bine continua si in The Drug, o piesa mult mai energica decat restul, care se apropie putintel de experimentele celor de la Chemical Brothers si contine un bas ucigator. Se prea poate ca a doua jumatate a albumului sa fie nitel mai putin inspirata, dar unde ati mai vazut un album care sa te tina cu sufletul la gura de la primul pana la ultimul acord? Senior e o intoarcere la radacini a celor de la Royksopp, sau pentru cei care au ascultat numai Junior, o fateta noua a trupei. Cert este ca baietii acestia stralucesc si fara ajutorul unor voci invitate. Sincer, prefer mai mult latura aceasta a norvegienilor, chiar daca nici cealalta nu e de lepadat. Alaturi de Caribou, e unul din cele mai esentiale albume electronice ale anului 2010.

Recomandari: Un disc esential pentru oamenii care au aflat ca exista muzica electronica de ascultat. Royksopp se asculta fara pantofii de dans, numai cu urechile ciulite!

Santana

Rezultat: Slabut. Cateva din cover-urile de aici ai ocazia sa le asculti in birtul preferat intr-o sambata seara, cantate cu mai putin talent ce-I drept de catre niste pustani care isi testeaza aptitudinile de viitoare vedete. Si totusi nu selectia cover-urilor e problema acestui disc ci insasi conceptia acestuia. Da, se poarta cover-urile, e o metoda sigura de a vinde, dar Santana mai are nevoie de asemenea trucuri ieftine pentru a fi in atentia melomanilor? Categoric, nu! Si tocmai aici e “buba”. Pare-se ca in ultimii ani Santana traieste o viata dubla. Pe de o parte, concertele sale sunt cat se poate de interesante, pe de alta parte albumele sale sunt cat se poate de comerciale.
Asteptari: Fara indoiala, exista putine nume din lumea chitaristilor rock care pot fi comparate cu Carlos Santana. Orice om cu capu pe umeri n-ar avea curajul sa conteste vreodata contributia lui la evolutia muzicii in general. Acestea fiind spuse, haideti sa vedem totusi cum sta treaba cu Guitar Heaven: Santana Performs The Greatest Guitar Classics Of All Time. Un disc care cuprinde 14 piese in varianta deluxe (12 in cea normala), realizate cu nume ca Jonny Lang, Joe Cocker, Ray Manzarek (Doors), India.Arie, Rob Thomas, Chris Cornell, Scott Weiland sau Gavin Rossdale.
Rezultat: Slabut. Cateva din cover-urile de aici ai ocazia sa le asculti in birtul preferat intr-o sambata seara, cantate cu mai putin talent ce-I drept de catre niste pustani care isi testeaza aptitudinile de viitoare vedete. Si totusi nu selectia cover-urilor e problema acestui disc ci insasi conceptia acestuia. Da, se poarta cover-urile, e o metoda sigura de a vinde, dar Santana mai are nevoie de asemenea trucuri ieftine pentru a fi in atentia melomanilor? Categoric, nu! Si tocmai aici e “buba”. Pare-se ca in ultimii ani Santana traieste o viata dubla. Pe de o parte, concertele sale sunt cat se poate de interesante, pe de alta parte albumele sale sunt cat se poate de comerciale. Am avut privilegiul de a-l vedea “la treaba” pe Santana, la concertul pe care acesta l-a sustinut alaturi de trupa sa la Bucuresti, in cadrul festivalului BESTFEST de anul trecut. Din pacate discrepanta intre feeling-ul pe care il transmite Santana pe scena si cel care e propagat pe discurile sale actuale este naucitoare. Dupa ce auzi live o piesa ca Europa, nu ai cum sa nu ramai siderat fata de ceea ce razbate din albumul sau nou.
Nimic de zis, prestatia lui Santana este cat se poate de OK. Desi cred ca nu sunt singurul care si-ar fi dorit niste aranjamente mai interesante, in locul acelora care fac parte din bagajul tipic al AOR (Adult Oriented Rock)-ului. Doar ca excesul acesta de cover-uri practicat la scara larga in industria muzicala actuala este unul cat se poate de distructiv. Daca Eric Clapton, Phil Collins, Tom Petty si multi altii scot numai albume cu preluari, cine se mai ingrijeste de aparitia unor piese care sa-ti hraneasca cu adevarat sufletul?
Sunshine Of Your Love-ul celor de la Cream, de exemplu suna mult mai slabut decat originalul. Can’t You Hear Me Knocking-ul celor de la Rolling Stones e undeva in aceeasi barca. Nu ma intelegeti gresit, nu e nimic rau in ele, dar sunt variante ale unor piese celebre pe care m-as fi asteptat sa le aud cantate de o trupa in curs de afirmare. Sau una din categoria mijlocie. De la Santana, aveam alte asteptari, totusi. E drept, unele piese nu sunt cover-uri ci mai degraba reinterpretari. Cum este de exemplu Back in Black-ul celor de la AC DC realizat alaturi de rapperul Nas. O melodie arhicunoscuta care te astepti s-o auzi la clubul de karaoke unde poposesti in weekend alaturi de prieteni, dar nu pe discul lui Santana. Desigur, armata de invitati vocali va asigura un nivel de vanzari cat se poate de decent acestui disc. Ganditi-va, cine mai poate aduna pe acelasi disc cumparatori (fani) ai unor nume ca Soundgarden, Stone Temple Pilots, Matchbox 20, Linkin Park, Doors, Papa Roach, Train, sau Bush? Printre momentele pozitive ale discului se numara prestatia lui Chris Cornell pe Whole Lotta Love sau cea a lui Joe Cocker pe Little Wing. Doar ca in momentul in care auzi varianta Under the bridge – ului celor de la RHCP iti cam trece cheful de acest disc. Noroc ca e ultima piesa…
Per ansamblu e un disc facil, care poate fi ascultat de oricine, fara prea multe contraindicatii. Majoritatea pieselor pot fi incadrate in felia „asa si asa”. Gratie lui Santana si a invitatilor gigantici, nu pot fi aruncate la gunoi. Asta nu inseamna insa defel ca sunt remarcabile. Pentru acei care considera ca muzica poate fi mai mult decat un simplu fundal sonor e un disc mult prea comercial. Fara savoare, dar executat „ca la carte”.
Recomandari: De ascultat la foc automat pentru membrii trupelor care-si definitiveaza programul de cover-uri pentru cantarea de birt de „maine seara”. Nerecomandat acelora care asteapta de la Santana ceva de genul Supernatural. Sau cei care l-au iubit pentru Black Magic Woman sau chiar si Smooth

Suie Paparude

E suflet in aparat e un du-te vino intre chestii underground si aranjamente sonore „indulcite“ (a se citi posibile slagare), dar, din fericire, procentul dintre ele e cat se poate de echilibrat. Suie e un fel de Bill Haley a muzicii electronice romanesti. Au dat ora exacta in aceasta felie si E suflet in aparat e un disc reusit. E albumul anului pe felia lui, aceea de muzica electronica romaneasca. Categoric, exista si alte nume adevarate in bransa, dar care n-au reusit sa iasa din underground. Din nefericire, Suie nu prea are concurenta. Oamenii canta la Baluri de Boboci sau evenimente sponsorizate de marci de tigari. Nu e nimic rau in asta, fiindca aparitiile lor sunt decente. Daca ar exista vreo 20 de Suie, cu siguranta as gasi mai multe hibe discului. Asa, respect Suie si keep on the good work!
Asteptari: Suie Paparude e unica trupa “electronica” din tara noastra care are succes atat la festivalul TM Base cat si la Festivalul Berii. Numai ei au fost in stare sa sparga “gheata” dintre underground si mainstream cu fantasticul statement „pentru ca sunetul ajunge /din difuzoare pana-n sange/pentru ca inima ta moare /atunci cand sunetul dispare“. Creatorii unor “evergreen”-uri ale muzicii electronice romanesti precum Iarba verde de acasa, Ajutor, sau La mare (pentru cine-si mai aminteste!) au revenit cu E suflet in aparat, un album, care poate fi descarcat pe gratis (la 320) de pe site-ul lor.
Rezultat: Probabil ca multi vor fi tentati sa despice firul in patru vizavi de aparenta incongruenta emanata de titlul acestui disc. Oare cat suflet exista in Ableton? Rockerii conservatori ar putea intampina reale probleme in aceasta declaratie, dar Suie nu e pe targetul lor. Avem asadar 16 track-uri cu aparat si suflet, plus un intro si un outro. Se simte de la o posta ca e unul din cele mai „personale” discuri ale baietilor. E un du-te vino intre chestii underground si aranjamente sonore „indulcite“ (a se citi posibile slagare), dar, din fericire, procentul dintre ele e cat se poate de echilibrat. Amatorii de TM Base vor gasi aici marfa adevarata, insa si „restul lumii ” are parte de entertainment. Chiar daca nici una din piesele de aici nu are „lipiciul” lui Pentru inimi, exista momente care ar putea deveni slagare de radio. Evident, intr-o tara in care radio-urile ar fi incluse in categoria „normale”….
Gratie intro-ului, trebuie sa stabilim clar inca de la inceput: primul nivel al jocului inventat de Suie e captivant. Linia melodica e una echilibrata si dezvaluie o „felie” muzicala decenta. In care din cand in cand sunt introduse bucatele de dubstep, electronica, ambient, ragga, hip – hop and so on. Trairile aparatelor butonate de  Michi si Dobrica fac casa buna cu flow-ul lui Mr. Bean. Unul din lucrurile demne de remarcat este faptul ca cei trei au curajul de a aborda texte mai altfel. Nu ne aburesc cu dragostea sau probleme existentiale ale generatiei cu cosuri pe fata. Si nici n-o dau la-ntors cu textele in engleza ale reprezentantilor muzicii popcorn.
E drept, pe alocuri unii termeni folositi te lipesc de Google. Cati dintre voi, cei care nu sunteti producatori de muzica ati auzit de LFO? Adica oscilatorul de frecvente joase? Cel care isi gaseste locul in textul piesei care da titlul acestui album: „Scot, bag, intorc, deschid, modulez, ridic canalul/ Tu dansezi cand oscilez/ Modific ADN, LFO / Ma dau prin canal de parca sunt in metrou/ Sunt inginer de sunet cu Michi si Dobrica/ Masinaria face supa, nu va fie frica“. Se prea poate ca cei care sa fi auzit pana acum piesa baietilor care spunea ceva de genul „Durai” sa constate cu albumul in fata ca de fapt e vorba de „Do right”. Discul inglobeaza momentele mai „comerciale” de genul „Iti mai aduci aminte cand eram impreuna/ De nopti pierdute cu luna plina/ Tigari aprinse si sticle golite“ sau „Soundcheck microfonul e suspect/ Arunca mana sus / Daca auzi ceva corect” cu experimente din „Pe lo lo loc” sau instrumentatii  underground din Paparudeboy, Kung Fu sau Belladona. Cea mai buna zi e un fel de The Cure updatat pentru anul in curs, iar Baby Satellite e o mica excurse in lumea celor de la The Orb sau chiar Massive Atack. Un alt punct interesant al acestui nou joc de la Suie este Vino sa te cercetez. Aparent e un fel de verisor al Bonkers-ului lui Dizee Rascal. Iar britanicul „I wake up everyday it’s a daydream/Everythin’ in my life ain’t what it seems/I wake up just to go back to sleep/I act real shallow but I’m in too deep“e transformat in „Ce usor te blochezi , poate ai probleme/ Hai sa te cercetez“. E funny sau nu, in functie de starea fiecaruia.
Imi place ca oamenii acestia au cojones-ul necesar pentru a canta despre ingineri de sunet sau tigari aprinse. Si ca desi majoritatea pieselor sunt cantate in romana, cei de la Suie folosesc Soundcheck in loc de Proba de sunet. Imi place si amestecul de stiluri, chiar daca personal pe alocuri as fi introdus in ciorba si alte „felii”. Unicul minus este partea vocala. N-am nimic cu Mr Bean. Omul isi face treaba foarte corect. Doar ca poate ar fi fost mult mai interesant ca alaturi de el sa mai auzim si alte stiluri vocale. E fain ragga si hip hop dar la „ciorba” celor de la Suie cu siguranta puteau fi adaugate si alte ingrediente vocale. Era si mai gustoasa.
Suie sunt un fel de Bill Haley al muzicii electronice romanesti. Au dat ora exacta in aceasta felie si E suflet in aparat e un disc reusit. E albumul anului pe felia lui, aceea de muzica electronica romaneasca. Categoric, exista si alte nume adevarate in bransa, dar care n-au reusit sa iasa din underground. Din nefericire, Suie nu prea are concurenta. Oamenii canta la Baluri de Boboci sau evenimente sponsorizate de marci de tigari. Nu e nimic rau in asta, fiindca aparitiile lor sunt decente. Daca ar exista vreo 20 de Suie, cu siguranta as gasi mai multe hibe discului. Asa, respect Suie si keep on the good work!
Recomandari: „Durai” si ascultati acest album pus la liber pe site-ul oficial Suie. Si daca va place nu uitati sa-l si cumparati: baietii merita din tot sufletul sprijinul vostru!

Eric Clapton

Desigur, domnul care a fost poreclit God nu  face greseala sa-si bata joc de compozitii. Marea majoritate a cover-urilor sunt interpretate cu tact. Doar ca lumea nu are nevoie de inca un disc de cover-uri: sunt prea multe pe piata. Probabil ca la onorabila varsta de 65 de ani multi muzicieni ar fi procedat la fel. Insa Eric Clapton e totusi un unicat, nu? Pentru ca ghiveciul sa fie complet, discul are parte de o serie de invitati. Din liga super – grea, se intelege. Cum ar fi Wynton Marsalis, a carui trompeta e dementiala in piesa Milkman. Dincolo de faptul ca nu are piese originale, nu e nimic rau in acest disc. Are o decenta aparte, in inconfundabilul stil Clapton. E burdusit cu Dixieland, gospel si nitel blues. E decent dar mult sub asteptarile pe care le ai de la asa un nume.
Asteptari: Se spune ca Eric Clapton e mult mai mult decat un rock star. O intruchipare vie a muzicii rock, carevasazica, un om distins cu 11 premii Grammy, care printre altele va ramane mereu in istorie pentru hituri ca Wonderful Tonight, Layla sau Tears in heaven. Albumul de fata este cel de-al 19-lea album solo al lui Eric Clapton.
Rezultat: E un pleonasm sa constati ca traim niste vremuri in care parca totu-i cu susu-n jos. E ca si cum ai constata doar acuma ca Directia 5 canta aceleasi balade insipide si siropoase. Sau ca o fetita de gradinita numita Stratan vinde mai multe discuri decat rockeri cu state vechi de plata. Si ajungem si la numele mari totusi. Tom Petty, Phil Collins si Carlos Santana au facut-o si ei. De ce n-ar face-o si nenea Eric Clapton? Aduni cateva cover-uri, le interpretezi de parca ai fi la aniversarea unui prieten de-al tau si gata! Te-ai scos cu un disc nou, pe care lumea il cumpara in virtutea numelui care salasluieste pe coperta. Ce mai conteaza originalitatea? Cine mai da doi bani pe ea? Pare-se ca si Eric Clapton a intrat in aceasta hora. Nici macar nu s-a obosit sa-i dea un titlu celui de-al 19-lea album solo al lui.
Desigur, domnul care a fost poreclit God nu  face greseala sa-si bata joc de compozitii. Marea majoritate a cover-urilor sunt interpretate cu tact. Doar ca lumea nu are nevoie de inca un disc de cover-uri: sunt prea multe pe piata. Probabil ca la onorabila varsta de 65 de ani multi muzicieni ar fi procedat la fel. Insa Eric Clapton e totusi un unicat, nu? Pentru ca ghiveciul sa fie complet, discul are parte de o serie de invitati. Din liga super – grea, se intelege. Cum ar fi Wynton Marsalis, a carui trompeta e dementiala in piesa Milkman. Dincolo de faptul ca nu are piese originale (cu exceptia unei singure melodii), nu e nimic rau in acest disc. Are o decenta aparte, in inconfundabilul stil Clapton. E burdusit cu Dixieland, gospel si nitel blues. E decent dar mult sub asteptarile pe care le ai de la asa un nume. Pare-se ca uneori chiar si fiintele supranaturale mai au nevoie de cate o pauza.
Recomandari: Pentru aceia care tin cu tot dinadinsul sa fie in posesia tuturor albumelor semnate Eric Clapton.

Manic Street Preachers

Desi nu reusesc sa egaleze cele mai bune momente ale lor, oamenii acestia continua sa fie un reper pentru multa lume. Pe buna dreptate! Dintotdeauna am admirat naturaletea si sinceritatea cu care baietii astia se prezinta in fata publicului. Nu doar pe CD ci si live, demonstrand acest lucru si pentru fericitii care au avut ocazia sa-I vada anul trecut in Romania, la Targu – Mures-ul imbibat de Peninsula. Cunoscuti pentru radacinile lor punk si textele politice, Manic Street Preachers au un atu de exceptie in fata concurentei: sunt credibili. Discul asta e genul acela de rock – pop care ar trebui sa-l auzim mult mai des. Care pastreaza nonconformism dar nu ezita sa foloseasca si niste elemente „placute” marii majoritati. Nu stiu daca oamenii acestia vor mai reusi sa egaleze vreodata mirificele If you tolerate this, your children will be next sau Motorcycle Emptiness. Si nici daca discul acesta va prinde „la mase”. Certific insa ca e una din cele mai bune incrucisari dintre rock si pop, o muzica ce poate fi ascultata si iubita de ambele tabere.
Asteptari: Pe langa numeroasele albume memorabile scoase de-a lungul timpului, Manic Street Preachers este cunoscuta si ca trupa al carei chitarist Richey Edwards a disparut fara urma in 1 februarie 1995, fiind declarat oficial “posibil decedat” in luna noiembrie a anului 2008. Albumul lor de debut Generation Terrorists a aparut in 1992, iar Postcards from a young man este discul cu numarul zece pentru trupa din Tara Galilor.
Rezultat: Desi nu reusesc sa egaleze cele mai bune momente ale lor, oamenii acestia continua sa fie un reper pentru multa lume. Pe buna dreptate! Dintotdeauna am admirat naturaletea si sinceritatea cu care baietii astia se prezinta in fata publicului. Nu doar pe CD ci si live, demonstrand acest lucru si pentru fericitii care au avut ocazia sa-I vada anul trecut in Romania, la Targu – Mures-ul imbibat de Peninsula. Cunoscuti pentru radacinile lor punk si textele politice, Manic Street Preachers au un atu de exceptie in fata concurentei: sunt credibili.
Single-ul (It’s Not War) Just the End of Love e unul cat se poate de grandios, care nu intamplator este sufocat de instrumente cu coarde in refren. E o demonstratie cat se poate de valoroasa a faptului ca rock–ul poate avea accente din stilul pop, fara a fi in vreun fel alterata de mercantilismul acestuia din urma. Dealtfel majoritatea pieselor se inscriu oarecum in linia trasata de acest single si contrar aparentelor aceasta mega – asemanare nu e defel aiurea. Piesele respira prin tonuri de chitara prietenoase si refrene pe care le retii cat ai zice peste. Printre momentele linistite ale discului se numara si “All We Make Is Entertainment”, o melodie care descrie intr-un mod ironic menirea trupei: “All we make is entertainment/ It’s so damn easy/ And inescapable/ We’re so post-modern/ We’re so post-everything.”. Hazelton Avenue este un alt moment in care muzicienii din Tara Galilor isi arata adevarata splendoare printr-o melodie simpla in aparenta, dar care un farmec aparte. A Billion Balconies Facing The Sun e si ea exact la mijlocul dintre punk – rock si pop iar alaturarea acestor stiluri aparent divergente capata in viziunea trupei un aer misterios. Exact cand ai spune ca piesa e „de radio” ai parte de un solo de chitara care cu siguranta n-ar fi acaparat de oamenii care fabrica playlist-uri. ‘Some Kind of Nothingness’ , cu invitatul special Ian McCulloch (Echo & The Bunnymen) e nitel diferita de restul pieselor, fiind orientata nitel prea mult spre pop, dar totusi in limita decentei. Ramanand la invitati, pe A Billion Balconies Facing the Sun s-ar putea sa-l auziti la bass pe Duff McKagan iar la una din piese apare la keyboards si fostul Velvet Underground, John Cale. Golden Platitudes are in incheiere un „la la la la la” groaznic de eficace, fiind o „satira” aruncata acelora care ii baga pe baieti in oala „pop”-ului.
Se prea poate ca unii melomani care au impresia ca sunt „adevarati” sa se dezica de acest material. Nu de altceva, dar cum poate sa-ti placa o trupa rock care are refrene pop? Oamenii acestia care sunt setati pe on si off. On reprezentand „restul lumii” si off pop – ul. Ei bine, Manic Street Preachers demonstreaza cu prisosinta ca exista multe chestii intre on si off, o punte comuna. Iar pentru aceia care sunt setati doar pe doua pozitii, nu stiu sa existe vreun leac.  Discul asta e genul acela de rock – pop care ar trebui sa-l auzim mult mai des. Care pastreaza nonconformism dar nu ezita sa foloseasca si niste elemente „placute” marii majoritati. Manic Street Preachers e un fel de best of a incrucisarii celor doua stiluri si un material de studiu pentru orice muzician care vrea sa se situeze in aceeasi barca stilistica. Nu stiu daca oamenii acestia vor mai reusi sa egaleze vreodata mirificele If you tolerate this, your children will be next sau Motorcycle Emptiness. Si nici daca discul acesta va prinde „la mase”. Certific insa ca e una din cele mai bune incrucisari dintre rock si pop, o muzica ce poate fi ascultata si iubita de ambele tabere.
Recomandari: Musai de ascultat cu atentie pe repeat de toti aceia care sunt setati nu doar pe on si off.