Asteptari: Cat se poate de mari. Hey, vorbim de un olandez care a fost declarat trei ani la rand cel mai bun DJ din lume. Care de vreo noua ani de zile are un show radiofonic saptamanal (A State of Trance), care daca e sa ne luam dupa zvonuri are 30 de milioane de ascultatori in peste 40 de tari. In fiecare saptamana!!! Asadar noblesse oblige. Discul cu numarul patru din cariera sa vine la doi ani dupa Imagine, care a fost primul album al vreunui DJ care a ajuns pe primul loc in topul olandez.
Rezultat: In cazul in care as purta cu mandrie un tricou Armin Only, cu siguranta as fi nevoit sa remarc faptul ca presupusul meu idol “s-a vandut”. Fiindca fac parte din categoria acelora care stiu sa asculte cu ambele urechi de la jazz la trance, verdictul pentru acest album e unul moderat. Mirage e un disc decent in care muzicianul de 34 de ani apasa pe pedala discurilor – ghiveci. Carevasazica ne serveste portii de trance dar nu se sfieste sa le amestece cu lingurite de pop, cuburi de house si chiar si vagi urme de rock. E bine, e rau? Who knows?
Dupa ce a fost declarat cel mai bun DJ al lumii, la sfarsitul anului 2007, cariera lui Armin Van Buuren a luat o intorsatura previzibila. Exact ca si Guetta sau Tiesto, omul a decis ca e momentul sa paseasca pe taramurile nisipurilor miscatoare, adica zona aia aflata undeva intre underground-ul sanatos al muzicii dance si pop – ul nesanatos al clasamentelor actuale. O strategie care fara indoiala a fost cat se poate de fericita pentru contul sau din banca. Astazi aparitiile lui Armin nu mai au savoarea unui DJ act. Omul mixeaza azi in Budapesta, maine in Chile. Unde pune exact aceleasi melodii si are parte de exact acelasi succes. E mai degraba un pop – act iar cohortele de fani sunt gata sa absoarba orice le este oferit. E un fel de God of Trance, care poate a pierdut contactul cu lumea reala. Oare acest Mirage schimba ceva din aceasta situatie?
Dupa un start cat se poate de interesant in care avem parte de o voce a la Enya, lucrurile isi intra oarecum in normal, piesa care da titlul albumului fiind cat se poate de previzibila. In prima ei jumatate, caci mai spre finish in ecuatia sonora intra cateva efecte de chitari care duc constructia nitel spre rock. Nu prea mult, exact cat este necesar pentru ca piesa sa fie suportabila. Desigur, colaboratorii lui Armin sunt raspunzatori in buna parte pentru diversitatea pe care o emana acest album. Categoric un material in care ai ocazia sa asculti voci precum cele ale celebrelor Sophie Ellis-Bextor sau Nadia Ali n-are cum sa dea gres. Din pacate cele doua piese realizate cu solistele amintite nu au parte de un suport instrumental prea stralucit, ceea ce e chiar o problema. Sunt un fel de „tralala” executat in zilele noastre cu mare ardoare de Guetta. Din fericire tot la colaboratori merita amintiti BT sau Ferry Corsten la partea de instrumentatie si co – producatorul Benno de Goeij, cunoscut din Rank 1. Senzatia pe care ti-o lasa ascultarea acestor piese este aceea de jumi – juma. Ca si cum Armin ar avea o dubla personalitate: una in care actul artistic urmeaza linia „din suflet”, cealalta fiind axata „pentru portofel”. La capitolul „asa da” as evidentia Coming Home, These silent hearts sau Orbion, piese categoric incluse in felia „vechiul Armin”. Desi intra aprent in categoria pieselor pop, piesa care poarta titlul unui club din Timisoara (Youtopia) are potential, fiind deasemenea adorabila. Interesant mi se pare ca linia melodica intra oarecum in dream – pop – ul etalat printre altii de Owl City si al lui Fireflies. Desigur exista destule momente mai putin inspirate (deraieri, cum ar spune un carcotas) printre care se numara insipida This light between us sau Take a moment.
Mirage e un album divers, care seamana ca doua picaturi cu Kaleidoskope-ul lui Tiesto. Si asta pentru ca se simte de la o posta faptul ca Armin incearca sa exploreze noi teritorii. Sau altfel spus, sa fie si pe placul acelora care asculta house sau pop. Linia de mijloc pe care paseste Armin cu acest disc e una care implica riscuri. Fanii inraiti ai trance-ului ar putea fi nemultumiti de “indulcirea” pop a liniilor melodice, dar tocmai acest amanunt ar putea sa-l propulseze pe olandez in “alta lume”. E drept, intr-acolo se indreapta si Tiesto, iar Guetta e deocamdata cel care taie si spanzura, dar concurenta e binevenita in orice domeniu, nu?
Recomandari: De ascultat in “background” pentru aceia carora cuvantul dance nu le creeaza frisoane.
6 oct. 2010
OMD - History of Modern
Asteptari: Chiar daca au debutat cu discul Orchestral Manoeuvres in the Dark in 1980, membrii fondatori ai acestei trupe - Andy McCluskey si Paul Humphreys – au pus bazele formatiei doi ani mai devreme si au reusit sa isi creeze un drum aparte in lumea synth – pop cu memorabilele hituri Electricity, Enola Gay, Joan of Arc (Maid of Orleans), Sailing on the seven seas sau Tesla Girls. Dupa 14 ani de pauza de la ultimul disc (Universal), fanii OMD au parte de un material nou – nout.
Rezultat: Odata ce ai prins “microbul” OMD, sansele de decontaminare sunt infime. Ceea ce fac oamenii acestia dupa 14 ani de pauza este pur si simplu grandios. E drept, History of Modern nu suna de parca ar fi fost scos in 2010. Stiu, acest fapt poate sa-I sperie pe unii, dar in cazul OMD “neinfectarea” lor cu trendurile actuale in materie de muzica este o decizie cat se poate de inteleapta. Pentru amatorii de minimal, techno progressive, black – metal sau cei care iubesc mai mult decat e necesar auto – tune – ul, OMD nu e tocmai alegerea potrivita. In schimb daca faceti parte din categoria acelor oameni care iubiti muzica anilor 80 dar nu va regasiti in pop – ul bubble – gum de astazi, nu ratati acest disc. E pop, dar acela de calitate, care se facea pe vremuri. E usurel, melodios, dar nu-ti insulta inteligenta. E mirific, ce mai!
Una din surprize este aceea ca primele acorduri sunt de chitara. New babies, new toys reuseste sa dea un start cat se poate de energic acestui History of Modern, care se vrea o incursiune in lumea muzicala moderna, influentata nu-I asa si de rock. Si totusi fanii OMD n-au de ce sa-si faca griji, synth-urile sunt la fel de romantice si melodioase ca pe vremuri. Single-ul If you want it este o mostra cat se poate de exacta a ceea ce se regaseste pe acest disc. Vocea lui McCluskey este neschimbata, melodiile au si astazi un vibe aparte, totul e la locul lui. Sometimes are un usor iz de Moby gratie vocii feminine care se repeta obsesiv pe refren. Sister Marie Says e un moment in care din nou se remarca vocea de neegalat a OMD-ului. Pentru variatie exista aici si momente “incetinite” dar si un beat saltaret. Pulse e o piesa care va face deliciul acelora care il admira pe Giorgio Moroder si totodata este momentul care aminteste ca oamenii acestia se descurca foarte bine si la timpul “prezent”, constructia sonora fiind una admirabila. Alte momente briliante sunt The Future, The Past and Forever After si 'History of Modern II'.
Desigur, pentru cei care n-au prins vremurile de glorie ale celor de la OMD exista posibilitatea ca unele compozitii de aici sa fie usor depasite. Categoric, OMD nu incearca defel sa se adapteze vremurilor moderne. Se hranesc din trecut dar au si cateva momente actuale. Si, slava Domnului, nu folosesc auto – tune – ul! Nu e un disc care sa te dea pe spate, dar revenirea celor de la OMD va bucura cu siguranta o buna parte a populatiei care este satula pana la refuz de pop – ul parca tras la xerox din zilele noastre. Nu e un secret pentru nimeni faptul ca e prea mult 80s in zilele noastre. Si totusi, un OMD ca acesta e binevenit oricand. Si ca sa fim cat se poate de onesti, oamenii acestia le dau o lectie adevarata celor de genul Hurts care incearca sa “prinda” astazi ceea ce trupele din acei ani aveau in sange: originalitatea!
Recomandari: Pentru aceia care cunosc anii 80 nu doar gratie linkurilor de pe youtube.
Rezultat: Odata ce ai prins “microbul” OMD, sansele de decontaminare sunt infime. Ceea ce fac oamenii acestia dupa 14 ani de pauza este pur si simplu grandios. E drept, History of Modern nu suna de parca ar fi fost scos in 2010. Stiu, acest fapt poate sa-I sperie pe unii, dar in cazul OMD “neinfectarea” lor cu trendurile actuale in materie de muzica este o decizie cat se poate de inteleapta. Pentru amatorii de minimal, techno progressive, black – metal sau cei care iubesc mai mult decat e necesar auto – tune – ul, OMD nu e tocmai alegerea potrivita. In schimb daca faceti parte din categoria acelor oameni care iubiti muzica anilor 80 dar nu va regasiti in pop – ul bubble – gum de astazi, nu ratati acest disc. E pop, dar acela de calitate, care se facea pe vremuri. E usurel, melodios, dar nu-ti insulta inteligenta. E mirific, ce mai!
Una din surprize este aceea ca primele acorduri sunt de chitara. New babies, new toys reuseste sa dea un start cat se poate de energic acestui History of Modern, care se vrea o incursiune in lumea muzicala moderna, influentata nu-I asa si de rock. Si totusi fanii OMD n-au de ce sa-si faca griji, synth-urile sunt la fel de romantice si melodioase ca pe vremuri. Single-ul If you want it este o mostra cat se poate de exacta a ceea ce se regaseste pe acest disc. Vocea lui McCluskey este neschimbata, melodiile au si astazi un vibe aparte, totul e la locul lui. Sometimes are un usor iz de Moby gratie vocii feminine care se repeta obsesiv pe refren. Sister Marie Says e un moment in care din nou se remarca vocea de neegalat a OMD-ului. Pentru variatie exista aici si momente “incetinite” dar si un beat saltaret. Pulse e o piesa care va face deliciul acelora care il admira pe Giorgio Moroder si totodata este momentul care aminteste ca oamenii acestia se descurca foarte bine si la timpul “prezent”, constructia sonora fiind una admirabila. Alte momente briliante sunt The Future, The Past and Forever After si 'History of Modern II'.
Desigur, pentru cei care n-au prins vremurile de glorie ale celor de la OMD exista posibilitatea ca unele compozitii de aici sa fie usor depasite. Categoric, OMD nu incearca defel sa se adapteze vremurilor moderne. Se hranesc din trecut dar au si cateva momente actuale. Si, slava Domnului, nu folosesc auto – tune – ul! Nu e un disc care sa te dea pe spate, dar revenirea celor de la OMD va bucura cu siguranta o buna parte a populatiei care este satula pana la refuz de pop – ul parca tras la xerox din zilele noastre. Nu e un secret pentru nimeni faptul ca e prea mult 80s in zilele noastre. Si totusi, un OMD ca acesta e binevenit oricand. Si ca sa fim cat se poate de onesti, oamenii acestia le dau o lectie adevarata celor de genul Hurts care incearca sa “prinda” astazi ceea ce trupele din acei ani aveau in sange: originalitatea!
Recomandari: Pentru aceia care cunosc anii 80 nu doar gratie linkurilor de pe youtube.
Linkin Park
Asteptari: Trupa americana ce a devenit cunoscuta datorita discului Hybrid Theory (aparut exact acum zece ani) a stiut cum sa faca din combinatia de nu metal si rap metal o “ciorba” pentru toata lumea. Dupa Meteora si Minutes to midnight, cei sase americani au revenit cu albumul numarul patru din cariera, A thousand suns.
Rezultat: Cei de la Linkin Park au promis un sound fresh pentru acest disc. Desigur, ne-am cam plictisit ca de fiecare data cand un artist vrea sa-si promoveze un produs nou sa auzim aceeasi bazaconie. De data aceasta insa, surpriza!, baietii astia chiar au vorbit serios. Linkin Park-ul nou poate fi inclus lejer in cutiuta discurilor “altcumva”. Sau daca vreti, ceva la care nu te-ai fi asteptat. Tendinta generala e “melodizarea” in detrimentul distorsului si a “zgomotului”. E o intoarcere la origini, mai putin hardcore dar mult mai studiat, un amestec cat se poate de decent intre ceea ce reprezinta rock-ul “agresiv” si hip hop. Un fel de Rage against the Machine versus Nine Inch Nails, cu puternice arome de Linkin Park.
Drept e ca ascultand primele doua melodii ale discului, exista mari sanse sa nu iti dai seama de cine canta. O voce de femeie cat se poate de misterioasa inspira un aer familiar compozitiilor celor de la Era, iar The Radiance e deasemenea ceva la care sunt absolut sigur ca nici un fan Linkin Park nu s-ar fi asteptat. Surprizele nu se opresc aici: prima melodie “intreaga” care poarta numele de Burning in the skies este deasemenea de nerecunoscut pentru stilul formatiei, vocea fiind unica certitudine ca ceea ce se aude din boxe e totusi Linkin Park. Daca exista vreo persoana in aceasta lume care sa asculte pe repeat de 245 de ori numai aceasta piesa din intreg albumul, cu siguranta n-ar admite nici in ruptul capului ca trupa aceasta e considerata una din cele mai tari in felia rap-rock/nu-metal. When they come to me este primul moment in care intr-adevar realizezi ca asculti o combinatie misto intre rap si metal iar The Catalyst il are din nou pe Chester Bennington in mare forma. Wretches and kings are un aer de Nine Inch Nails iar rap-ul lui Mike Shinoda e cat se poate de inspirat peste tot. E o transformare fara indoiala. In ceva chiar mai bun decat vechiul Linkin Park, in umila mea parere.
Categoric, oamenii acestia au reusit sa rupa gura targului cu ceva care nu seamana cu nimic din ceea ce au scos pana acum. E un disc imprevizibil care se indepaereaza nitel de linia „dura” si coboara un pic tempo-ul. Pe de alta parte, daca e sa fim complet sinceri, „noul” Linkin Park nu e unul nemaivazut, baietii iau pe ici pe colo cate putin din Rage against the Machine sau Nine Inch Nails. Cu acest disc cei de la Linkin Park intra in eterna dilema a produselor „altfel” . Se prea poate ca fanii inraiti sa fie dezamagiti de tempo-ul ceva mai lent al baietilor. Dar exista si posibilitatea ca aceasta linistire sa le aduca fani noi. Suma sumarrum: Linkin Park reusesc sa creeze o reactie in randul fiecaruia iar acest disc este unul simpatic, cel putin din acest punct de vedere.
Recomandari: Pentru acei care iubesc hardcore-ul, dar stiu ca la urma urmei putina acorduri mai melodioase n-au cum sa strice un album discografic.
Rezultat: Cei de la Linkin Park au promis un sound fresh pentru acest disc. Desigur, ne-am cam plictisit ca de fiecare data cand un artist vrea sa-si promoveze un produs nou sa auzim aceeasi bazaconie. De data aceasta insa, surpriza!, baietii astia chiar au vorbit serios. Linkin Park-ul nou poate fi inclus lejer in cutiuta discurilor “altcumva”. Sau daca vreti, ceva la care nu te-ai fi asteptat. Tendinta generala e “melodizarea” in detrimentul distorsului si a “zgomotului”. E o intoarcere la origini, mai putin hardcore dar mult mai studiat, un amestec cat se poate de decent intre ceea ce reprezinta rock-ul “agresiv” si hip hop. Un fel de Rage against the Machine versus Nine Inch Nails, cu puternice arome de Linkin Park.
Drept e ca ascultand primele doua melodii ale discului, exista mari sanse sa nu iti dai seama de cine canta. O voce de femeie cat se poate de misterioasa inspira un aer familiar compozitiilor celor de la Era, iar The Radiance e deasemenea ceva la care sunt absolut sigur ca nici un fan Linkin Park nu s-ar fi asteptat. Surprizele nu se opresc aici: prima melodie “intreaga” care poarta numele de Burning in the skies este deasemenea de nerecunoscut pentru stilul formatiei, vocea fiind unica certitudine ca ceea ce se aude din boxe e totusi Linkin Park. Daca exista vreo persoana in aceasta lume care sa asculte pe repeat de 245 de ori numai aceasta piesa din intreg albumul, cu siguranta n-ar admite nici in ruptul capului ca trupa aceasta e considerata una din cele mai tari in felia rap-rock/nu-metal. When they come to me este primul moment in care intr-adevar realizezi ca asculti o combinatie misto intre rap si metal iar The Catalyst il are din nou pe Chester Bennington in mare forma. Wretches and kings are un aer de Nine Inch Nails iar rap-ul lui Mike Shinoda e cat se poate de inspirat peste tot. E o transformare fara indoiala. In ceva chiar mai bun decat vechiul Linkin Park, in umila mea parere.
Categoric, oamenii acestia au reusit sa rupa gura targului cu ceva care nu seamana cu nimic din ceea ce au scos pana acum. E un disc imprevizibil care se indepaereaza nitel de linia „dura” si coboara un pic tempo-ul. Pe de alta parte, daca e sa fim complet sinceri, „noul” Linkin Park nu e unul nemaivazut, baietii iau pe ici pe colo cate putin din Rage against the Machine sau Nine Inch Nails. Cu acest disc cei de la Linkin Park intra in eterna dilema a produselor „altfel” . Se prea poate ca fanii inraiti sa fie dezamagiti de tempo-ul ceva mai lent al baietilor. Dar exista si posibilitatea ca aceasta linistire sa le aduca fani noi. Suma sumarrum: Linkin Park reusesc sa creeze o reactie in randul fiecaruia iar acest disc este unul simpatic, cel putin din acest punct de vedere.
Recomandari: Pentru acei care iubesc hardcore-ul, dar stiu ca la urma urmei putina acorduri mai melodioase n-au cum sa strice un album discografic.
Chilly Gonzales
Asteptari: Chilly Gonzales este pseudonimul unui muzician nascut in Canada pe numele lui Jason Beck, care si-a facut o oarecare faima in randul multor fani de “underground” prin prestatia sa. Ca MC, pianist, producator, compozitor. Domnul cu pricina si-a inceput cariera in trupa de rock alternativ Son si a colaborat printre altele cu Jamie Lidell, Feist, Peaches si asa mai departe. Albumul de fata se vrea a fi soundtrack-ul unui film in care printre altii apar Tiga si Peaches.
Rezultat: In caz ca nu stii definitia cuvantului eclectic, dupa aceasta auditie vei avea cu siguranta o imagine de ansamblu asupra notiunii. Daca ar fi sa-l etichetez pe Chilly Gonzales intr-un singur cuvant, acela ar fi “imprevizibil”. Canadianul care se mandreste cu originea sa evreiasca si locuieste mai nou la Paris amesteca cateva felii muzicale care aparent n-au cum sa convietuiasca pasnic. Malaxorul lui e burdusit de elemente de muzica clasica, dance, disco, electro, rap. Iar ghiveciul care iese e ridicol de delicios.
Categoric, un disc care contine un text de genul „I’m a toilet with no seat, flushing tradition down/I'm socialist lingerie, I'm diplomatic techno/I'm gay pastry and racist cappuccino“ nu are cum sa fie unul tocmai banal. Single-ul I Am Europe e unul iesit din tipare, ceva ce a reprezentat Choose Life-ul din Trainspotting la vremea sa. Se prea poate ca ironia (umorul) de aici sa fie groaznic de „deplasat” pentru unii. Din fericire, pentru aceia care nu gusta asemenea „gandiri complexe“, interventiile vocale pe acest disc sunt cat se poate de rare. Knight Moves, melodia care deschide seria „bunaciunilor” din Ivory Tower are un beat irezistibil, care are darul de a te face sa topai prin casa. E daca vreti un She knows you al lui DJ Tonka, o demonstratie a faptului ca muzica dance poate fi facuta si cu extrem de mult bun – gust. You can dance e ceva care ar fi putut fi scos de Kool & The Gang in 2010 iar Siren Song e si ea geniala. Exista posibilitatea ca cei care se autointituleaza „connaiseurs” sa remarce un talmes – balmes la capitolul instrumentatie. Doar ca e unul bine gandit, in care momentele de Michael Nyman se intrepatrund elegant cu The Beegees iar din cand in cand adie si o portie de Justice sau Daft Punk. Pare inimaginabil, dar acesta e Chilly Gonzales. The Grudge e una din putinele piese care are parte de voce, un fel de Eminem unplugged, cu un refren mai mult decat bogat, iar Pixel Paxil e un fel de soundtrack al unui film cu Charlie Chaplin technicolor. Crying e un fel de Army of Lovers cantat doar cu ajutorul unui pian. Desigur exista si momente mai putin stralucite aici. Bittersuite e o piesa in care Gonzales a cam uitat notiunea de chill, piesa fiind centrata pe un arpegiu care te scoate efectiv din minti daca rezisti sa nu apesi butonul skip in timpul auditiei. E momentul cel mai josnic al acestei creatii, dar unul care poate fi uitat instantaneu, fiindca e inconjurat de multe alte piese care pur si simplu stralucesc.
Interesant este ca scenele filmului Ivory Tower au fost concepute pe baza pieselor din acest soundtrack si nu invers cum se intampla in majoritatea cazurilor. Marea majoritate a pieselor sunt construite pe baza pianului a la Phillip Glass, cu acompaniemnet electronic cat se poate de modern si contin portiuni de rap aplicate peste niste constructii sonore ce nu pot fi defel incluse in hip – hop. Ca si cum Eminem ar scoate un album cu Phillip Glass iar producatorul ar fi Air. E de ascultat cu mare atentie, chiar daca nu e pentru oricine.
Recomandari: E un disc care darama bariere, esential pentru toti aceia care se bat cu caramida in piept considerandu-se “open – minded”. De nota zece, chiar si cu micile deraieri.
Rezultat: In caz ca nu stii definitia cuvantului eclectic, dupa aceasta auditie vei avea cu siguranta o imagine de ansamblu asupra notiunii. Daca ar fi sa-l etichetez pe Chilly Gonzales intr-un singur cuvant, acela ar fi “imprevizibil”. Canadianul care se mandreste cu originea sa evreiasca si locuieste mai nou la Paris amesteca cateva felii muzicale care aparent n-au cum sa convietuiasca pasnic. Malaxorul lui e burdusit de elemente de muzica clasica, dance, disco, electro, rap. Iar ghiveciul care iese e ridicol de delicios.
Categoric, un disc care contine un text de genul „I’m a toilet with no seat, flushing tradition down/I'm socialist lingerie, I'm diplomatic techno/I'm gay pastry and racist cappuccino“ nu are cum sa fie unul tocmai banal. Single-ul I Am Europe e unul iesit din tipare, ceva ce a reprezentat Choose Life-ul din Trainspotting la vremea sa. Se prea poate ca ironia (umorul) de aici sa fie groaznic de „deplasat” pentru unii. Din fericire, pentru aceia care nu gusta asemenea „gandiri complexe“, interventiile vocale pe acest disc sunt cat se poate de rare. Knight Moves, melodia care deschide seria „bunaciunilor” din Ivory Tower are un beat irezistibil, care are darul de a te face sa topai prin casa. E daca vreti un She knows you al lui DJ Tonka, o demonstratie a faptului ca muzica dance poate fi facuta si cu extrem de mult bun – gust. You can dance e ceva care ar fi putut fi scos de Kool & The Gang in 2010 iar Siren Song e si ea geniala. Exista posibilitatea ca cei care se autointituleaza „connaiseurs” sa remarce un talmes – balmes la capitolul instrumentatie. Doar ca e unul bine gandit, in care momentele de Michael Nyman se intrepatrund elegant cu The Beegees iar din cand in cand adie si o portie de Justice sau Daft Punk. Pare inimaginabil, dar acesta e Chilly Gonzales. The Grudge e una din putinele piese care are parte de voce, un fel de Eminem unplugged, cu un refren mai mult decat bogat, iar Pixel Paxil e un fel de soundtrack al unui film cu Charlie Chaplin technicolor. Crying e un fel de Army of Lovers cantat doar cu ajutorul unui pian. Desigur exista si momente mai putin stralucite aici. Bittersuite e o piesa in care Gonzales a cam uitat notiunea de chill, piesa fiind centrata pe un arpegiu care te scoate efectiv din minti daca rezisti sa nu apesi butonul skip in timpul auditiei. E momentul cel mai josnic al acestei creatii, dar unul care poate fi uitat instantaneu, fiindca e inconjurat de multe alte piese care pur si simplu stralucesc.
Interesant este ca scenele filmului Ivory Tower au fost concepute pe baza pieselor din acest soundtrack si nu invers cum se intampla in majoritatea cazurilor. Marea majoritate a pieselor sunt construite pe baza pianului a la Phillip Glass, cu acompaniemnet electronic cat se poate de modern si contin portiuni de rap aplicate peste niste constructii sonore ce nu pot fi defel incluse in hip – hop. Ca si cum Eminem ar scoate un album cu Phillip Glass iar producatorul ar fi Air. E de ascultat cu mare atentie, chiar daca nu e pentru oricine.
Recomandari: E un disc care darama bariere, esential pentru toti aceia care se bat cu caramida in piept considerandu-se “open – minded”. De nota zece, chiar si cu micile deraieri.
Interpol
Cvartetul new yorkez care si-a tras seva din muzica britanica nu reuseste sa creeze nici un fior muzical cu acest disc. E drept, linia trasata de ei a fost copiata la indigo de multe alte trupe si si-a mai pierdut din substanta, dar acest disc demonstreaza – daca mai era cazul – ca de multe ori socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Chiar daca nu prea exista prea multe lucruri de reprosat aici nici din punctul de vedere al compozitiei si nici instrumental, ceea ce lipseste este tocmai prospetimea: trupa suna de parca ar fi scos un disc de dragul cuiva, fara prea mare tragere de inima. Interpol ramane o trupa buna dar care de aceasta data a calcat stramb. S-a intamplat si la case mai mari, nu e o tragedie!
Asteptari: Una din cele mai cunoscute trupe care are lipita eticheta de indie din New York a debutat cu Turn on the Bright Lights, un disc extrem de bine primit de critici si nu numai. Dupa Antics (2004) si Our Love to Admire (2007), muzicienii au revenit cu acest al patrulea album, fara titlu.
Rezultat: Cvartetul new yorkez care si-a tras seva din muzica britanica nu reuseste sa creeze nici un fior muzical cu acest disc. E drept, linia trasata de ei a fost copiata la indigo de multe alte trupe si si-a mai pierdut din substanta, dar acest disc demonstreaza – daca mai era cazul – ca de multe ori socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Chiar daca nu prea exista prea multe lucruri de reprosat aici nici din punctul de vedere al compozitiei si nici instrumental, ceea ce lipseste este tocmai prospetimea: trupa suna de parca ar fi scos un disc de dragul cuiva, fara prea mare tragere de inima.
Gratie producatorului Alan Moulder (care a mai lucrat cu The Jesus and Mary Chain, NIN, Yeah Yeah Yeahs), sound-ul este la fel de dark ca si in creatiile anterioare. Momentele de gratie se regasesc in Summer Well, Lights sau Succes, dar din pacate acestea sunt eclipsate de restul de melodii care se zbat intr-o mediocritate senila. Nimic de zis, Interpol e una din cele mai cunoscute trupe din zona indie a altimilor ani. Doar ca renumele pe care si l-au capatat pe buna dreptate nu e demonstrat aici, cele zece piese fiind sterse si fara personalitate. Daca mai demult sound-ul lor era invariabil comparat cu Joy Division, Smiths sau The Cure, actuala fata a celor de la Interpol a mai pierdut din originalitate. Sau ca sa fiu mai exact, valul de formatii care s-ai inspirat din ei (Editors, White Lies ca sa amintim doar cateva) a devenit mult mai “fresh”. Daca in prima jumtate a discului creatiile au o oarecare atractivitate, spre finalul discului e clar pentru toata lumea ca ceea ce se deruleaza in boxe e un fel de copie la indigo. Unele piese sunt parca trase de par.
Desigur, cei care i-au iubit pana acum nu se vor da in laturi de la acest al 4-lea disc al americanilor. E putin probabil ca acesta sa atraga noi fani. Interpol ramane o trupa buna dar care de aceasta data a calcat stramb. S-a intamplat si la case mai mari, nu e o tragedie!
Recomandari: Pentru cei care au auzit vreodata de Interpol sau oamenii care simt o atractie fatala in a asculta chestii cantate bine dar fara nici un fior.
Asteptari: Una din cele mai cunoscute trupe care are lipita eticheta de indie din New York a debutat cu Turn on the Bright Lights, un disc extrem de bine primit de critici si nu numai. Dupa Antics (2004) si Our Love to Admire (2007), muzicienii au revenit cu acest al patrulea album, fara titlu.
Rezultat: Cvartetul new yorkez care si-a tras seva din muzica britanica nu reuseste sa creeze nici un fior muzical cu acest disc. E drept, linia trasata de ei a fost copiata la indigo de multe alte trupe si si-a mai pierdut din substanta, dar acest disc demonstreaza – daca mai era cazul – ca de multe ori socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Chiar daca nu prea exista prea multe lucruri de reprosat aici nici din punctul de vedere al compozitiei si nici instrumental, ceea ce lipseste este tocmai prospetimea: trupa suna de parca ar fi scos un disc de dragul cuiva, fara prea mare tragere de inima.
Gratie producatorului Alan Moulder (care a mai lucrat cu The Jesus and Mary Chain, NIN, Yeah Yeah Yeahs), sound-ul este la fel de dark ca si in creatiile anterioare. Momentele de gratie se regasesc in Summer Well, Lights sau Succes, dar din pacate acestea sunt eclipsate de restul de melodii care se zbat intr-o mediocritate senila. Nimic de zis, Interpol e una din cele mai cunoscute trupe din zona indie a altimilor ani. Doar ca renumele pe care si l-au capatat pe buna dreptate nu e demonstrat aici, cele zece piese fiind sterse si fara personalitate. Daca mai demult sound-ul lor era invariabil comparat cu Joy Division, Smiths sau The Cure, actuala fata a celor de la Interpol a mai pierdut din originalitate. Sau ca sa fiu mai exact, valul de formatii care s-ai inspirat din ei (Editors, White Lies ca sa amintim doar cateva) a devenit mult mai “fresh”. Daca in prima jumtate a discului creatiile au o oarecare atractivitate, spre finalul discului e clar pentru toata lumea ca ceea ce se deruleaza in boxe e un fel de copie la indigo. Unele piese sunt parca trase de par.
Desigur, cei care i-au iubit pana acum nu se vor da in laturi de la acest al 4-lea disc al americanilor. E putin probabil ca acesta sa atraga noi fani. Interpol ramane o trupa buna dar care de aceasta data a calcat stramb. S-a intamplat si la case mai mari, nu e o tragedie!
Recomandari: Pentru cei care au auzit vreodata de Interpol sau oamenii care simt o atractie fatala in a asculta chestii cantate bine dar fara nici un fior.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)