Adeseori se spune ca drumul este mult mai interesant decat destinatia, iar aceasta constatare este cat se poate de adevarata in cazul materialului discografic de fata, un album care iese din canoanele obisnuite. Unii ar putea sa comenteze ca sunetele care se aud in El Tren Fantasma nu reprezinta deloc arta numita muzica. Altii, ar putea filozofa ore intregi pe aceasta tema. Dar haideti sa trecem in miezul actiunii. Pentru aceia dintre voi care au memoria buna si au prins anii 80 nu doar din documentarele de la Discovery Channel, Chris Watson este unul din membrii fondatori ai formatiei britanice Cabaret Voltaire. Dupa ce a parasit aceasta legendara trupa, Chris a devenit inginer de sunet pentru BBC iar din 1996 a debutat cu o serie de albume experimentale, discul sau din 2003 numit Weather Report fiind extraordinar de bine primit de catre criticii muzicali. Povestea acestui material sonor s-a nascut din seria de documentare realizate de BBC numita Great Railway Journeys, episodul din care este scoasa aceasta calatorie sonora fiind dedicat unei rute mirifice care e inexistenta in zilele noastre si care poarta numele de The Ghost Train. Practic, ceea ce se aude in piesele acestui album este o calatorie cu trenul prin Mexic, plina de mister si senzatii inedite. In mai multe momente ale calatoriei efectiv ai impresia ca trenul cu pricina trece prin boxele aflate in propietate personala din care rasuna acest sunet. Feelingul acesta e covarsitor in Los Mochis, dar in alte track-uri de aici ai parte de o superba alternanta intre liniste si sunete scoase de diverse pasari. E destul de greu de descris acest album, e ca si cum ai incerca sa povestesti cu lux de amanunte visul pe care l-ai avut noaptea trecuta. Calatoria incepe cu La Anunciante si se termina la Veracruz, iar printre momentele deosebite ale materialuli se numara acelea in care esti intampinat de sunetele naturii. Care in mod firesc e tacuta, dar care e plina de zgomote ciudate. Unele din ele iti fac pielea de gaina, altele te fac sa zambesti. Te trezesti cu claxoane specifice trenurilor mexicane, sound-uri care anunta bariere coborate, sunete de oi care pasc pe langa calea ferata si cate si mai cate. Pe scurt, e o calatorie fantastica, care merita ascultata pe un sistem de sunet neaparat stereo si la volum mare. El Tren Fantasma e o comoara pretioasa, un excelent cadou pentru audiofilii care nu cauta cu orice pret facilul in arta numita muzica.
Pavel Stratan e un tip care de vreo trei discuri tot ne baga pe gat niste amintiri din copilarie. Vestea proasta este ca zilele trecute muzicianul a editat volumul patru al acestui deliciu sonor. Vestea buna este ca acesta e ultimul material discografic din aceasta serie. Ca sa fiu mega – onest, n-am gustat nici pana acum slagarele infantile de genu Eu Beau si sper sa n-o fac nici de acuma incolo. La fel de sincer, trebuie sa va marturisesc ca domnul acesta a reusit sa ma uimeasca la concertul sustinut recent in Timisoara, de lansare a acestui disc. Pavel Stratan a pus la cale un stand up comedy de bun gust, presarat cu poante destul de misto, care au generat o seara de bun gust. Apreciez si faptul ca spre deosebire de alte “vedete” de pe la noi, Stratan e inzestrat cu serioase mostre de bun simt ca si om. Dincolo de astea, instrumentatiile sale sunt jenante, iar daca faci parte din oamenii care acorda o atentie egala textului si muzicii, e clar ca ciorba asta n-are nici un sarm.
Pe noul sau disc, Stratan cocheteaza pentru cateva momente si cu hip – hop – ul. Ideea pare pe hartie interesanta, numai ca rezultatul nu e deloc cel scontat: in afara de un flow neconvingator piesa asta nu reuseste sa creeze nici o emotie. De acord, poate ca Frate cu Soarele – care deschide discul – a fost facut ca un song la misto, dar dincolo de asta ti-e foarte greu sa intelegi cuvintele piesei. Noroc cu carticica CD-ului, din care spicuiesc o vorba de milioane: „Noi stim cu totii ca el are de aur parul/De cat ii teatrul si cat ii adevarul/Nu stim nu stim cum nu stim daca el are/Ce fel de masinamica are, ori masina mare/Daca are masina mica asta-I Mini Cupar/ Da daca n-are are djip, djipul tot e super“. Orchestratia e la fel de simpla dupa cum ne-a obisnuit si-n trecut, iar mesajul e sagalnic pe alocuri. Daca acesta ar fi fost sustinut si cu o orchestratie mai din zilele noastre, era mai bine. Cleopatra Stratan isi face aparitia pe mai multe piese, si tot la colaboratori merita amintit si Cezar, celalalt copil al lui Pavel Stratan. Primele chitari adevarate le-am “ginit” doar in piesa cu numarul patru „Daca vrei“. Din nefericire, doar pentru cateva secunde in intro caci dupa aceea piesa se afunda din nou in binecunoscutele orchestratii saracacioase. Tot in piesa asta Stratan spune: „N-am vrut sa fac o pies-atat de lunga, dar in schimb s-o fac mai scurta pur si simplu, sincer n-am avut timp“. Tipic moldovenesc incepe cu „Eu de cand ma tin minte, mie mi-o placut numai bauturele care se-ncep cu litera s / Si jin, si vodka, si lichior, si bere, si koniak si restul“. Finalul albumului e dezastruos caci Trei iezi te duce cu gandul la atmosfera din piesa La Cucaracha, avand o clapa “de restaurant” care pur si simplu te zgarie pe urechi. De amintit ar mai fi ca acest album contine si celelalte trei amintiri din copilarie (in format mp3). E perfect de inteles faptul ca atunci cand sustine concerte, Pavel Stratan apare singur pe scena (ma rog, cu o chitara) si incaseaza niste banuti din biletele de intrare. M-as fi asteptat ca la inregistrarea unui album sa apeleze la specialisti in acompaniament muzical. Din pacate, discul asta e de ascultat numai pentru iubitorii de stand up comedy si cei care adora accentul moldovenesc. Pe ultima suta de metri am aflat ca maine 13 decembrie, discul asta apare inca o data „oficial“ alaturi de un ziar de sport. Iar daca sunteti curiosi sa-l antamati pe Stratan la vreun spectacol, in carticica CD-ului gasiti si numarul de telefon la care puteti apela…..
E un pleonasm, dar n-am cum sa-l ocolesc. Muzica made in France are acel „quelque chose“, care o diferentieaza net de suratele sale. In spatele unei aparente simplitati a compozitiei, orice meloman cu niscaiva IQ prin cap poate descifra o tesatura de idei cat se poate de comlexa si poate sa dea frau liber unor cantitati industriale de asocieri mentale. Émilie Simon a debutat cu albumul ei omonim prin 2003 si a reusit de atunci sa-si gaseasca un loc cat se poate de aparte pe scena muzicala internationala, caci dincolo de Paris, concertele sale au fost mega – aplaudate cu aceeasi ardoare si-n alte zone geografice ale lumii, cu precadere in Statele Unite ale Americii. Si fiindca avem de-a face cu o solista care a editat zilele acestea cel de-al 5-lea album din cariera, ar mai fi de interes general sa amintesc ca Emilie a fost botezata „Bjork a Frantei”, o parelela care la urma urmei este cat se poate de justificata pentru oricine face efortul de a se aventura intr-o incursiune sonora a materialelor sale discografice.
Franky Knight e un album dedicat fostului logodnic al artistei, François Chevallier, care a murit in urma unor complicatii datorate gripei porcine, acum doi ani, exact inaintea aparitiei precedentului ei album The Big Machine. Interesant este ca unele piese din acest disc au fost scrise pentru coloana sonora a unui film numit La Délicatesse. Excursia pe taramurile imaginate de Emilie incepe cu o piesa senzationala care poarta numele de Mon Chevalier si care e prezenta in doua variante pe editia deluxe a materialului. Piesa care este si single-ul principal al discului este jumi –juma in engleza si franceza si descrie cat se poate de exact trip-ul sonor al lumii imaginate de artista, iar textul profund melancolic (I wrote some songs,they're all for you /There's nothing else, that I can do/ Too late to pray,too soon to see/Your eyes again, my sweet Franky) este completat de o linie melodica simpla, dar plina de sarm. Dupa ce ai pasit cu succes in sound-ul acesta colorat exact cat trebuie cu efecte ale muzicii electronice moderne, realizezi ca tocmai te-ai teleportat intr-un loc magic in care esti inconjurat de un tablou facut parca fara o baza anume, dar care este plin de rezonanta si care iradiaza semnificatii emotionale ce se nasc din acel deziderat pe care ne place sa-l numim „armonie“. In ceea ce priveste locul unde incadrezi vocea mirifica a solistei, parerile pot fi impartite: exista momente in care ai impresia ca Emilie are stilul propovadauit odinioara de Edith Piaf, dar n-ar fi tocmai o exagerare sa te trezesti ca faci niste parelele chiar cu Laurie Anderson. Daca I call it love aminteste destul de pregnant de acel retro – soul care face ravagii printre solistele actuale, Holy Pool of Memories aduce mai degraba cu lumea plina de mistere a celebrei Kate Bush, iar Bel Amour e un alt motiv pentru care albumul acesta merita toate laudele. Diversitatea instrumentatiilor este cat se poate de benefica, caci daca in Frankys Princess ascultatorul are parte de o chitara asezata pe niste efecte dementiale din zona muzicii electronice, in Walking with you ai impresia ca te-ai afundat in zona pieselor celor de la The Cure. Fara indoiala, reusita acestui disc consta in superba alternare a momentelor lente cu cele pline de voiosie si explozie de ritm si desi unele piese (in special Jetaimejetaimejetaime) sunt nitel prea downtempo, albumul asta e unul cat se poate de adorabil. Emilie Simon reuseste sa surprinda printr-o muzica simpla dar care te cucereste din prima si demonstreaza ca se pot face lucruri frumoase si-n muzica pop.
Pentru adevaratii pasionati de muzica electronica din tara noastra, DJ Marika nu mai e demult un nume necunoscut, el fiind unul din primii promotori ai muzicii underground din tara noastra. Florin Marica a inceput ca realizator de emisiuni in 1994 la Fun Radio, iar de-a lungul timpului a avut un rol determinant in promovarea artistilor din diverse zone muzicale. De data aceasta, Marika a pus la cale un mix numit dj-friendly dance-vibe deeper-progtech-house-music, care se poate achizitiona de pe Beatport, Junodownload si Amazon. Florin Marica ne-a dezvaluit ca aceasta este prima lui colaborare cu Cristian Paduraru dupa ani buni si ca urmeaza sa scoata la casa lui de discuri cateva piese progressive – tech – house.
Multe din piesele incluse in acest mix sunt realizate de mai sus amintitul Cristian Paduraru, iar intregul mix curge cat se poate de natural, productia track-urilor fiind cat se poate de reusita. Despre maniera de mixat a lui Marika, chiar nu am ce sa va spun: probabil ca cei care l-au prins de-a lungul anilor, stiu exact la ceea ce sa se astepte. In speranta ca vom avea parte cat de curand si de un album „de sine statator” realizat de Marika, nu-mi ramane decat sa va urez auditie placuta....
Parafrazandu-I pe baietii de la Sarmalale Reci care spuneau odinioara ca „Tu razi de mine ca port cravata/si te falesti cu blugii rupti si geaca decolorata/pe care-ai scris cu pixul AC/DC“, trebuie sa va marturisesc ca atunci cand ma gandesc la Nina Hagen n-am cum sa omit ca odinioara subsemnatul a scris cu pixul pe o caseta Memorex de culoare neagra The Queen Of Punk, Nina Hagen. Trecem peste amintiri si ajungem la 2011, unde o gasim pe Catharina Hagen (dupa numele ei adevarat), o doamna de 56 de ani care a scos zilele acestea cel de-al 14-lea album din cariera, care poarta numele de Volksbeat. Vremurile s-au schimbat, iar regina punk – ului a inceput sa propavaduiasca de vreo doi anisori crestinismul. Desi s-a botezat numai acum doi ani, Nina Hagen sustine ca a facut cunostinta cu Dumnezeu la varsta de 17 ani in urma unei excursii prelungite pe meleagurile LSD-ului. Mai poti sa mai comentezi ceva la aceasta afirmatie?
Revenind la solista care a intrat in constiinta punkistilor de pretutindeni cu piese ca African Reggae sau TV-Glotzer (White Punks on Dope), e de bun augur sa amintesc ca noul ei disc este primul material hundert prozent in limba germana din anii 80 incoace. Pentru ideea principala a discului cel mai bine e sa o citez intocmai pe solista care la patru ani a studiat baletul: „E o incercare de a atrage atentia lumii asupra pacii, dragostei, compasiunii si lupta impotriva razboiului si a nedreptatilor si atrage atentia asupra unor nume ilustre ca Brecht, Martin Luther, Larry Norman. In spiritul lui Dr. Martin Luther King si Isus Cristos care au luptat pentru aceleasi idealuri, suntem nascuti sa iubim si sa avem grija unii de altii“. Ei, bine, hai sa ne indreptam atentia totusi asupra muzicii, care este pe alocuri atat de nebunatica precum ne-a obisnuit Nina Hagen, dar in alte locuri e....hmmm, ciudata.
Daca ati avut ocazia de a asculta albumul ei de anul trecut Personal Jesus, ati sesizat desigur o oarecare turnura in mesajele ei. Si totusi, chiar si daca Nina Hagen citeste ceva din Biblie, gratie stilului ei excentric ai impresia ca tocmai asculti un E-book cu Cele 120 de zile ale Sodomei de Sade...Gratie vocii ei, nicio piesa de aici nu dezamageste, mai ales daca nu esti foarte atent la cuvintele rostite. Dar cel mai misto lucru este ca dupa ce a cochetat cu ideea de gospel, Nina Hagen revine la radacini rock. Chestia asta e evidenta inca de la prima piesa Bitten Der Kinder & An Meine Landsleute, in care iti vine sa executi un pogo singur prin camera. Printre piesele care suna bine de tot se numara cover-ul ei dupa Killer-ul lui Seal (in germana, naturlich), Ich Bin, care debuteaza cu un usor iz de Primal Scream sau Soma Koma, aceasta din urma avand acel „ceva” pentru care Nina Hagen a fost dintotdeauna speciala. Desigur mesajul crestin este presarat peste tot chiar si-n piesa Jesus ist ein freund von mir (Isus e un prieten de-al meu), piesa care are puternice arome de ska – reggae neconvingatoare. Se mai gaseste pe aici si o balada surprinzatoare sub titulatura de Keiner von uns ist frei (Nici unul dintre noi nu este liber). Un alt lucru interesant este ca una din piesele discului Ermutigung este dedicata tatalui ei vitreg, Wolf Biermann, unul din dizidentii de seama din fostul DDR. Un alt motiv pentru care Nina Hagen merita toata atentia este faptul ca copertile discurilor ei au avut intotdeauna un look aparte. Da, traim intr-o vreme in care putini mai dau importanta acestui aspect, dar va spun eu: conteaza si acest aspect.
Summa summarum: Volksbeat este un disc care n-are cum sa lipseasca din colectia niciunui colectionar serios de muzici, de orice fel.
Adeseori se spune ca drumul este mult mai interesant decat destinatia, iar aceasta constatare este cat se poate de adevarata in cazul materialului discografic de fata, un album care iese din canoanele obisnuite. Unii ar putea sa comenteze ca sunetele care se aud in El Tren Fantasma nu reprezinta deloc arta numita muzica. Altii, ar putea filozofa ore intregi pe aceasta tema. Dar haideti sa trecem in miezul actiunii. Pentru aceia dintre voi care au memoria buna si au prins anii 80 nu doar din documentarele de la Discovery Channel, Chris Watson este unul din membrii fondatori ai formatiei britanice Cabaret Voltaire. Dupa ce a parasit aceasta legendara trupa, Chris a devenit inginer de sunet pentru BBC iar din 1996 a debutat cu o serie de albume experimentale, discul sau din 2003 numit Weather Report fiind extraordinar de bine primit de catre criticii muzicali. Povestea acestui material sonor s-a nascut din seria de documentare realizate de BBC numita Great Railway Journeys, episodul din care este scoasa aceasta calatorie sonora fiind dedicat unei rute mirifice care e inexistenta in zilele noastre si care poarta numele de The Ghost Train. Practic, ceea ce se aude in piesele acestui album este o calatorie cu trenul prin Mexic, plina de mister si senzatii inedite. In mai multe momente ale calatoriei efectiv ai impresia ca trenul cu pricina trece prin boxele aflate in propietate personala din care rasuna acest sunet. Feelingul acesta e covarsitor in Los Mochis, dar in alte track-uri de aici ai parte de o superba alternanta intre liniste si sunete scoase de diverse pasari. E destul de greu de descris acest album, e ca si cum ai incerca sa povestesti cu lux de amanunte visul pe care l-ai avut noaptea trecuta. Calatoria incepe cu La Anunciante si se termina la Veracruz, iar printre momentele deosebite ale materialuli se numara acelea in care esti intampinat de sunetele naturii. Care in mod firesc e tacuta, dar care e plina de zgomote ciudate. Unele din ele iti fac pielea de gaina, altele te fac sa zambesti. Te trezesti cu claxoane specifice trenurilor mexicane, sound-uri care anunta bariere coborate, sunete de oi care pasc pe langa calea ferata si cate si mai cate. Pe scurt, e o calatorie fantastica, care merita ascultata pe un sistem de sunet neaparat stereo si la volum mare. El Tren Fantasma e o comoara pretioasa, un excelent cadou pentru audiofilii care nu cauta cu orice pret facilul in arta numita muzica. 
