Robyn, electro - pop decent

Pentru acei dintre voi care au impresia ca toata muzica pop din zilele noastre este inspida, incolora si inodora, Robyn s-ar putea sa constituie o surpriza. Chiar daca piesele acesteia se preteaza lejer a fi incadrate in atat de popularul curent electro – pop, melodiile au personalitate si demonstreaza un bun – gust in compozitie care dealtfel se manifesta demultisor atunci cand vine vorba de muzica produsa in Scandinavia. Unicul minus care I s-ar putea imputa acestui disc semnat Robyn este acela ca este foarte scurt, avand doar 8 track-uri si jumatate de ora. In rest, e o audite cat se poate de placuta pentru cei carora pop – ul nu le provoaca indigestii.
Asteptari: Suedia este o tara in care chiar si pop – ul comercial are o fateta mai umana decat in multe alte tari. O demonstreaza cu prisosinta si creatoarea hitului Show me love, Robyn, care dupa cinci ani de pauza s-a gandit ca a venit vremea sa-si ia revansa. Drept urmare a declarat ca vrea sa scoata nu mai putin de trei albume discografice pe parcursul acestui an, primul dintre ele fiind Body Talk Pt.1.
Rezultat: Pentru acei dintre voi care au impresia ca toata muzica pop din zilele noastre este inspida, incolora si inodora, Robyn s-ar putea sa constituie o surpriza. Chiar daca piesele acesteia se preteaza lejer a fi incadrate in atat de popularul curent electro – pop, melodiile au personalitate si demonstreaza un bun – gust in compozitie care dealtfel se manifesta demultisor atunci cand vine vorba de muzica produsa in Scandinavia.
Single-ul actual Dancing on my own este cat se poate de dragutel si are sanse sa devina unul din hiturile ale acestei veri. Una din surprizele albumului o reprezinta piesa Dancehall Queen care introduce un aer de reggae cat se poate de interesant, cateva parti din aceasta fiind extrase parca din AND-ul muzical al lui Bitty Mc Lean. Colaborarea cu Royksopp nu reuseste sa fie o melodie care sa te dea pe spate, dar None of them nu poate fi inclusa in momentele slabe ale albumului. Tot la suprize placute se inscrie si piesa care incheie acest album, Jag vet en dejlig Rosa o piesa traditionala care imprima materialului un plus de originalitate. Cea mai slaba piesa de pe acest mini – album este fara indoiala Don’t fucking tell me what to do, piesa care deschide materialul.
Unicul minus care I s-ar putea imputa acestui disc semnat Robyn este acela ca este foarte scurt, avand doar 8 track-uri si jumatate de ora. In rest, e o audite cat se poate de placuta pentru cei carora pop – ul nu le provoaca indigestii, un album decent, care merita sa fie ascultat fie si pentru a face o comparatie cu “restul lumii” din aceasta bransa.
Recomandari: Pentru toti acei carora muzica pop nu le provoaca dureri de cap.

Wolf Parade, asa si asa..

Wolf Parade face parte din gasca aceea de trupe care canta bine dar nu au acel „vino-ncoa” care face actul artistic unul care sa-ti provoace fiori. Desi are parte de portii consistente de „noise”, albumul Expo 86 nu reuseste sa transmita prea multe emotii, iar odata ajuns la finalul acestei auditii nu poti decat sa rasufli usurat: oamenii si-au consumat energia, dar n-au reusit sa te cucereasca nici macar pentru o secunda. Amatorii de „zgomot” cu orice pret ar putea gasi unul sau doua refrene demne de reascultat pe acest disc. Pentru melomanii  care iubesc muzica facuta cu zgomot exista multe alte variante, mult mai bune.
Asteptari: Wolf Parade este numele unei formatii de indie – rock din Montreal, Canada. Expo 86 este cel de-al treilea material discografic al trupei.
Rezultat: In momentele in care oamenii acestia adopta o atitudine de indie – rock rezultatul este unul destul de decent, chiar daca nu emana o originalitate deosebita. Din pacate, exista multe portiuni in care ai impresia ca asculti o trupa de teroristi, care vor cu tot dinadinsul sa arunce in aer fiecare nuanta a cuvantului “zgomot“. E drept, indie – rock-ul a fost dintotdeauna asocial cu “noise”, dar atunci cand acesta este prezent in exces fara vreo noima, treburile sunt destul de triste. Debutul Cloud Shadow on the Mountain este unul care poate fi „sarit” cat se poate de bine, iar Palm Road nu reuseste sa imprime o directie discului. Se prea poate ca urechile care stiu cum sa asculte sa sesizeze pe alocuri un melanj destul de interesant intre new wave si rock-ul a la Bruce Springsteen. Din pacate acestea sunt efectiv ucise de preocuparea canadienilor de a face exces de zgomot cu orice pret, astfel incat eventualele compozitii mai rasarite sunt lasate undeva in umbra. What Did My Lover Say? (It Always Had to Go This Way) si Little Golden Age au o incarcatura de rock teatral cat se poate de pregnanta, iar riff-urile sunt cat se poate de aglomerate si ineficiente. In the Direction of the Moon se vrea si ea o piesa cu multa incarcatura emotionala. Desi ca si idee e demna de laudat, piesa sufera vizibil la capitolul omogenitate. Unul din putinele momente reusite ale acestui disc este Ghost Pressure, in care sunetele de synth reusesc sa fie adorabile. Ca si multe alte piese, si Pobody’s Nerfect are un start cat se poate de promitator, dar din pacate muzicienii nu reusesc sa fie la fel de buni si pe parcursul cursei, chiar daca au momente de sclipire. Cave – o – Sapien care inchide acest disc este o melodie cat se poate de dinamica, dar din pacate aceasta este singura ei calitate.
Wolf Parade face parte din gasca aceea de trupe care canta bine dar nu au acel „vino-ncoa” care face actul artistic unul care sa-ti provoace fiori. Desi are parte de portii consistente de „noise”, albumul Expo 86 nu reuseste sa transmita prea multe emotii, iar odata ajuns la finalul acestei auditii nu poti decat sa rasufli usurat: oamenii si-au consumat energia, dar n-au reusit sa te cucereasca nici macar pentru o secunda.
Recomandari: Amatorii de „zgomot” cu orice pret ar putea gasi unul sau doua refrene demne de reascultat pe acest disc. Pentru melomanii  care iubesc muzica facuta cu zgomot exista multe alte variante, mult mai bune.

Ministry of Sound - Clubbers Guide Summer 2010

Compilatiile de tipul best of au parte de o sumedenie de avantaje si dezavantaje. La plus intra chestiunea conform careia ai parte de o selectie non - stop de ritmuri pe un anumit calapod. In cazul acesta, doua CD-uri gata mixate care pot tine atmosfera la un chef fara prea multe batai de cap.Dezavantajul este acela ca altcineva decide in locul tau vizavi de ce e bun si ce nu merita aceasta categorisire. Categoric.Ministry of Sound e un nume de referinta in domeniu, deci Clubbers Guide Summer 2010 poate fi soundtrack-ul unui chef al acestei veri.
Asteptari: Daca exista inca oameni care n-au prins defel seria volumelor lansate de Minsitry of Sound sub egida Clubbers Guide, ar fi amintit faptul ca aceste compilatii cuprind in genere cele mai hot melodii de pe ringurile de dans. Spre deosebire de compilatiile de acest gen de pe plaiurile noastre, cele facute de MOS sunt mult mai diverse si implicit mai usor de digerat.
Rezultat upa cum era de asteptat, cele doua CD-uri sunt un fel de who’s who a pieselor susceptibile de a fi auzite in cluburi.  Oare exista Inna, Play & Win, Deepside Deejays, DJ Sava & Raluka sau ale “englezisme“? Si da si nu….Si in muzica de dans blamata pe buna dreptate de unii datorita simplitatii ei, britanicii au stil. Daca e sa comparam un clasament al topurilor de dans de pe la noi cu adunatura aceasta de melodii care reprezinta trend-ul verii in Marea Britanie, diferentele sunt majore. Asadar pentru oamenii care se pricep totusi la muzica de dans e o usurare faptul ca pe Clubbers Guide nu se regasesc “I like the trumpet”, Radio Killer, Chris Mayer sau Sonny Flame. In schimb amatorii de dance se pot delecta de exemplu cu superba piesa Kickstarts a celor de la Example intr-un remix de nota zece. Sau cu Hey Hey, piesa produsa de Dennis Ferrer cel care a mixat in clubul Youtopia din Timisoara. Desi e inclusa in playlist, piesa Beachball a celor de la Nalin and Kane are parte de un remix cat se poate de ciudat. Cel putin ciudat este faptul ca ghidul verii 2010 in materie de dans editat de Ministerul Sunetului din Marea Britanie cuprinde si doua piese „aproape“ autohtone. Da, pe primul disc se regaseste Stereo Love.Dar nu in varianta originala cantata de Edward Maya si Vika Jigulina, ci intr+o varianta trecuta aici ca apartinand celor de la PJ & Velvet. Iar finalul: doamnelor si domnilor va vine sa credeti sau nu cineva a facut un cover dupa Hot-ul semnat Inna. Varianta de aici e interpretata de Conoga.  Din fericire mixul cu numarul doi al acestei compilatii este ceva mai “underground” si nu ofera suprize din categoria “unbelievable”. Maestrii prezenti aici se numesc Deadmau5, Sub Focus & Coco, Pryda, Fatboy Slim, Ou Est Le Swimming Pool, Hadouken. Nici amatorii de retro n-au de ce sa fie tristi, printre piese se regasesc variante updatate ale unor hituri ca Satisfaction (Benny Bennasi) sau  I like to move it (Reel 2 real).
Recomandari: Pentru o distractie de sambata noaptea, alaturi de prieteni, in caz ca n-aveti banii de intrare la un club fancy…..

Un disc surprinzator de misto: Ariel

Before Today e un disc cat se poate de solid, cu 12 piese in care plictiseala nu-si gaseste locul pentru nici macar o secunda, un album de exceptie, care fara indoiala il plaseaza pe creatorul acestuia in Liga Campionilor. Albumujl demonstreaza faptul ca atunci cand cineva nu tine neaparat sa compuna pe un anumit trend, rezultatele pot fi surprinzatoare. Cert este ca pe alocuri chitarile suna ca si cum ar fi o combinatie intre The Cure si Fleetwood Mac, synth –urile zboara intre stiluri aparent fara nici o legatura intre ele, iar elementele psyhadelice zburda si ele lejer printre piese. Dincolo de toate, frumusetea acestui disc consta in faptul ca este imprevizibil, nu merge dupa reguli bine stabilite.
Asteptari: Binecunoscut in mediile underground care au urmarit intr-un fel sau altul fenomenul Animal Collective, Ariel Pink este un muzician de 32 de ani din Los Angeles care pana la aparitia acestui disc si-aincercat norocul printr.o sumedenie de inregistrari facute in „laboratorul“ sau de acasa. Before Today este primul disc “major”care a aparut la celebra casa 4AD.
Rezultat: Nu doar sound-ul propriu – zis suna mai bine (orice s-ar spune, intotdeauna se simte diferenta intre un studio de inregistrari si orice altceva) ci si compozitiile americanului au prins culoare. Aparent, „tema“ americanului se situeaza in zona de redare a feeling-ului anilor 80. Dar spre deosebire de marea majoritate a acelora care navigheaza in aceleasi ape, Ariel Pink (impreuna cu trupa sa) reuseste sa evite orice fel de sablon. Drept urmare, a inventat un disc cat se poate de solid, cu 12 piese in care plictiseala nu-si gaseste locul pentru nici macar o secunda, un album de exceptie, care fara indoiala il plaseaza in Liga Campionilor.
Se prea poate ca unii sa fi auzit deja single-ul Round and round. Fara cuvinte prea mari, piesa e una din cele mai interesante creatii muzicale din ultima vreme, din mai multe motive. Pentru inceput, ar fi acela ca are o constructie foarte putin folosita in zilele noastre.Apoi, ar fi ca pe alocuri seamana cu 10 CC sau chiar Sade (in special pe linia bas-ului). Se prea poate ca „interesant“ sa fie sinonim cu „neasteptat“, in acest context. Nimeni nu neaga: e un fel de retro, dar mult diferit de restul creatiilor din domeniu. Printre momentele de reala savoare se numara si Menopause man, care aduce nitel a Billie Jean –ul lui Michael Jackson pe partea de bass, dar insufla si un feeling de Doors pe alocuri.  Adevarata savoare a acestui disc nu sta in melodicitatea pieselor, ci in felul absolut uimitor in care sunt combinate piesele. Hot Body Rub, aduce putin a zilele de glorie ale lui David Bowie este un start care exprima caracterul experimental al discului. Printre bunataturile prezente aici se numara si un superb garage – rock din anii 60 (Bright Lit Blue Skies), dar si surf – pop – ul a la Beach Boys (L estat). Primele secunde ale piesei Fright Night iti dau impresia ca din difuzoare se pregateasca sa rasune Part Time Lover – ul lui Stevie Wonder. Beverly Kills nu duce lipsa de doze serioase de magie: in unele momente ai impresia ca asisti la muzichia de genul „Kids”- ul din visteria MGMT iar in altele te surprinde un aer de Miami Vice. Nu lipsesc nici episoadele mai zgomotoase, in Butt House Blondes existand  influente heavy sau alternative, spectrul sonor fiind pe alocuri undeva intre Nirvana sau chiar Sonic Youth. Fiecare piesa de aici pare atat de slefuita incat cu greu ar suporta ideea unor remixuri. Unica piesa care „schioapata“ este Revolution’s a lie, care desi navigheaza in era Public Image Limited, sufera la capitolul originalitate.
Discul Before today este o excursie in lumea bantuita de fantome ale lui Ariel Pink care dincolo de toate demonstreaza faptul ca atunci cand cineva nu tine neaparat sa compuna pe un anumit trend, rezultatele pot fi surprinzatoare. Before Today merita ascultat de mai multe ori pentru melomanii care nu se omoara neaparat dupa etichete.
Cert este ca pe alocuri chitarile suna ca si cum ar fi o combinatie intre The Cure si Fleetwood Mac, synth –urile zboara intre stiluri aparent fara nici o legatura intre ele, iar elementele psyhadelice zburda si ele lejer printre piese. Dincolo de toate, frumusetea acestui disc consta in faptul ca este imprevizibil, nu merge dupa reguli bine stabilite.
Recomandari: Before Today e musai de ascultat pentru toti aceia care inca mai cred ca arta nu s-a evaporat complet din creatiile muzicale ale zilelor noastre.

Drake, nimic spectaculos

Desi e hip -hop, discul de debut al lui Drake e greu de digerat pentru oricine a auzit vreodata in viata un Run DMC, Wu Tang Klan, De la Soul sau Public Enemy. Habar n-am care e motivul pentru care numele lui Drake este asociat de multa lume ca fiind unul din cele mai promitatoare nume ale hip –hop – ului actual. Probabil o buna parte din „faima” de care se bucura este intretinuta de faptul ca omul are „pile” serioase in lumea muzicala a hip – hop – ului, unde lucrurile se misca si datorita acestui mic amanunt. Muzical Thank me later este cat se poate de inspid si inodor, iar faptul ca Drake are un „flow” cat se poate de corect nu e nici pe departe un motiv pentru ca acest disc sa fie unul cu adevarat „rasarit” in rap.
Asteptari: Dupa ce si-a facut un nume strasnic in Canada ca si actor in seriale TV, Drake , un tanar muzician in varsta de 23 de ani a decis ca e momentul sa isi incerce norocul si-n muzica, albumul lui de debut Thank me later fiind unul extrem de apreciat in topurile de peste Ocean, unde a intrat pe prima pozitie a topului Billboard din Statele Unite ale Americii.
Rezultat: Greu digerabil pentru cei care au ascultat vreodata in viata lor Run DMC, Wu Tang Klan sau macar Public Enemy. Probabil poate fi digerat mai usor de catre consumatorii de pop, dar cu siguranta nu e un disc care sa merite vreun efort pentru a intra in posesia acestuia.
Discul are parte de o serie lunga de colaboratori, unii din ei cunoscuti doar in cercurile acelora care poarta blugii largi si sepcile intoarse, dar care adauga un oarecare “plus”. Prima piesa a discului este un featuring cu Alicia Keys numit Fireworks care se inscrie pe linia beat-urilor atat-de-familiare peste Ocean, o poveste destul de “slow” care nu anunta nimic spectaculos, chiar daca nu e tocmai de lepadat. Ritmurile midtempo pun stapanire si pe piesa urmatoare numita Karaoke in care tanarul rapper nu reuseste sa fie deloc original. Primele semne de oarecare redresare isi fac prezenta in piesa The Resistance care beneficieaza de un negativ situat undeva la mijlocul dintre hip hop si r and b, plictisior pe alocuri dar care e nitel mai reusit decat piesele de inceput. Pentru orice om cu scaun la cap faptul ca Over e considerat una din cele mai bune piese ale acestui disc poate provoca un mister total. Si asta pentru ca in afara unor efecte destul de “obosite” la capitolul sunet mare lucru nu se intampla. O buna parte a pieselor incluse pe acest album discografic reusesc sa se auto – includa in sertarul melodiilor plictisitoare, printre acestea numarandu-se Show me a good time, Shut It Down sau Unforgettable. Unicul moment care iese din seria de piese midtempo care seamana intre ele ca doua picaturi de apa este Fancy, in care colaboratorii canadianului reusesc sa impregneze un aer de club intregii constructii. Una din alte piese care a devenit un hit la radiourile de peste Ocean, Find your love nu reuseste nici macar pentru cateva secunde sa fie interesanta fiind „ucisa” de „hey hey hey”-urile constante care efectiv distrug eventuala poveste care ar putea rasari de aici.
Habar n-am care e motivul pentru care numele lui Drake este asociat de multa lume ca fiind unul din cele mai promitatoare nume ale hip –hop – ului actual. Probabil o buna parte din „faima” de care se bucura este intretinuta de faptul ca omul are „pile” serioase in lumea muzicala a hip – hop – ului, unde lucrurile se misca si datorita acestui mic amanunt. Muzical Thank me later este cat se poate de inspid si inodor, iar faptul ca Drake are un „flow” cat se poate de corect nu e nici pe departe un motiv pentru ca acest disc sa fie unul cu adevarat „rasarit” in rap.
Recomandari: Pentru amatorii de auto – tune si cei carora le place sa posede lucruri made in America, indiferent de calitate.