Sepalcure - Sepalcure

Aparent, intre discul celor de la Sepalcure si tabloul lui Picasso numit „Chitara si vioara” nu exista nici cea mai mica legatura. Si totusi, daca e sa analizezi mai profund, cele doua „chestii“ au ceva in comun. Iar acest ceva nu e nici vioara si nici chitara, caci muzica creata de Praveen & Machinedrum - cei doi componenti ai proiectului american Sepalcure - nu este axata pe instrumentele cu pricina. Punctul comun il reprezinta modalitatea de expresie folosita. Daca Picasso a descompus subiectele prin metoda ce poarta numele de „cubism sintetic“, cei doi americani descompun muzica electronica in planuri si geometrii sonore de neimaginat, iar culoarea muzicii este imbogatita cu elemente „imprumutate” din diverse arii stilistice. Intrepatrunderea genurilor si descompunerea lor creeaza un univers sonor unitar si plin de magie, iar experienta muzicala pe care o capata Maria Sa Ascultatorul este una de povestit nepotilor, prin profunzimea si prospetimea pe care o emana.

Pe parcursul auditiei celor zece piese care alcatuiesc acest material de debut de mai multe ori am fost tentat sa trag anumite paralele cu muzica semnata Burial, care cu Untrue a fost primul album „dubstep“ ascultat cap – coada si mai apoi pe repeat de subsemnatul. Asa cum discul la care fac referire a schimbat perceptii si preconceptii acum patru ani si discul Sepalcure se poate mandri cu acest rol. Se stie, dubsteptul a crescut intr-o zi cat altii intr-un an, astfel incat azi stilul cu pricina si-a iesit din matca completamente. Criticii muzicali au inventat deja notiuni ca „post – dubstep“ „bass music“ „footwork“ sau alte asemenea nascociri. Adevarul e ca Sepalcure e o combinatie intre toate eventualele particule menite de a caracteriza muzica electronica a zilelor noastre. Muzica asta te indeamna in unele locuri la nostalgie si visare (ca de exemplu in piesa de inceput, Me) iar in altele reuseste sa te faca sa dansezi de nebun prin casa. Sample-urile vocale care amintesc intr-o anumita masura de Burial sau The Field sunt transpuse pe niste beat-uri pur si simplu criminale. Intregul spectru sonor este extrem de bine balansat, iar mastering-ul este dincolo de orice cuvinte de lauda. Bagati o ureche in single-ul Pencil Pimp, daca nu ma credeti si fiti atenti spre finalul melodiei, care are parte de un fade out de neuitat, care te rascoleste. Una din cele mai interesante compozitii de aici este The One, care dealtfel este si singurul moment dancefloor friendly al discului. E un soi de Real 2 Real si I like to moove it, desigur adaptat la vremurile moderne, iar pentru cei care au avut prilejul de a asculta albumul Rooms al lui Machinedrum, se prea poate sa existe unele asemanari cu structurile sonore ale acestuia. Eternally Yrs combina intr-un mare fel sound-ul house cu ritmuri de 2step si IDM iar Yuh Nuh See este un alt punct al acestei excursii care te face sa stai cu urechea lipita de difuzor prin diversele variatii si synth-uri care se amesteca laolalta si creeaza un tablou mirific. Breezin are acel bass „woah woah woah“ de dubstep dar reuseste sa navigheze prin ape tulburatoare, iar Carrot Man e atat de Radiohead-ish in masurile de inceput incat te cucereste din prima.

Discul asta are de toate. Un iz de 2-step, grime, jungle, footwork, ambient, rave, house, drum and bass, dubstep s.a.m.d. Dincolo de toate, ca si la Picasso tehnicile pentru a sublinia acest act artistic sunt de neegalat. Sepalcure va intra cu siguranta in clasamentele de sfarsit de an printre cele mai meseriase albume discografice din 2011.

High Places - Original Colours

Imaginea care se deruleaza in fata ochilor atunci cand auzi primele acorduri ale melodiei Year Off, care are onoarea de a deschide acest material discografic, este una cat se poate de complexa. Nu e o muzica usor de dibuit sau digerat, fiindca aparent inglobeaza in venele sale o sumedenie de bucatele extrase din filme diferite. Chiar in momentul in care ai crede ca esti pregatit sa intrezaresti o eticheta aplicabila acestui produs, te trezesti cu niscaiva acorduri care te baga si mai mult in ceata. Nici macar Wikipedia nu te ajuta in acest sens, singurele mentiuni despre High Places fiind acelea ca avem de-a face cu un grup compus din multi/ instrumentalistul Rob Barber si solista Mary Pearson. Duetul acesta boy/girl se afla la cel de-al treilea material discografic cu acest Original Colours. Revenind la etichete, probabil ca cea mai la indemana caracterizare pe care as putea-o aplica oamenilor acestia ar fi aceea de muzica electronica. Cu o complexitate aparte, dincolo de trenduri, nu chillwave si nici techno, si cu atat mai putin dubstep sau minimal – techno. Sau poate putin din toate acestea. Si cu un pic de topping de The Knife pe deasupra. Dar cui ii mai pasa de etichete in ziua de azi? Principalul e ca ciorba asta e cat se poate de imprevizibila si reuseste sa-ti atraga si sa-ti capteze atentia. Nu poti decat sa te bucuri ca sintetizatoarele au devenit atat-la-indemana pentru oricine chiar si pentru cei care au ascultat la vremea lor Can sau Weather Report, de exemplu. Nu stiu care sunt influentele celor doi membri ai acestui proiect din Los Angeles, dar ceea ce ma bucura este ca ele sunt cat se poate de sanatoase.

Spatiile sonore sunt ocupate de sunete nedefinite peste care sunt aruncate niste ritmuri mega – nervoase, care construiesc un peisaj necunoscut, dar plin de magie. Muzica celor de la High Places nu lasa neaparat loc unor comparatii hazardate cu alte materiale „de gen”, si are un grad de complexitate si originalitate de speriat. Nu e deloc o calatorie facila, dar daca ti-ai legat centura de siguranta, fii pregatit sa descoperi un „ride” misto din cale afara.

Si pentru ca nu e tocmai the usual cup of tea, haideti sa incepem cu sfarsitul. E destul de ciudat ca single-ul cu care promovezi un disc sa fie taman ultima piesa a acestuia (in ordinea track-urilor), dar in acest caz Altos Lugares a fost o alegere cat se poate de inspirata. Piesa insumeaza in ea tensiunea care se degaja din piesele care o preced pe disc si are un minimalism psihedelic crunt, dar care ii confera un sarm aparte. Pe cand asculti piesa Banksia exista mari probabilitati ca in background sa ti se para ca te lupti cu niste clisee initiate de ambientalii de la The Orb, iar la Ahead Stop in fata ochilor ti se deschide privelistea unui desert, plin de sunete care mai de care mai ciudate. Dry Lake in schimb pulseaza prin fiecare por un ritm repetitiv care datorita repetitiei scalda piesa intr-un ritual voodoo, iar pe Morning Ritual ai sanse sa recunosti acel bass specific dubstep-ului, dar asezat in niste structuri mega – destepte. Sonora si Sophie sunt alte doua momente de remarcat ale discului americanilor, pe care la urma urmei te vezi nevoit sa-l etichetezi „pop-ul secolului 21”.

Rihanna - Talk that talk

Un proverb german spune asa: „Alles hat eine ende nur die wurscht has zwei“. Carevasazica, toate au un sfarsit, doar crenvurstiul are doua. In mare parte afirmatia asta e cat se poate de valabila, dar exista si mici exceptii. Una dintre ele se refera la muzica pop de duzina. Asta chiar n-are nici un sfarsit, caci hiturile care mai demult aveau eticheta de bubble – gum – pop ne-au fericit urechile inca din cele mai stravechi timpuri. Chiar si daca n-ai auzit niciodata de Ohio Express, poti deduce lejer ca o piesa care poarta numele de Yummy, yummy, yummy (aparuta in 1968) nu poa sa sune decat intr-un anume fel. S-acum printr-o deductie cat se poate de logica, cum poa sa sune 11 piese incluse pe cel de-al saselea album al solistei de 23 de ani pe care fanii ei inflacarati o pot vedea pe data de 8 decembrie, la o aruncatura de bat (de Timisoara!) la Budapesta? Intr-un mare fel, evident. Daca pe la-nceputuri muzica ei era “just another pop song”, pe parcurs desele ei iesiri in public si stuff like this au facut-o o reala vedeta. Iar piesa ei Umbrella a devenit un adevarat song for the masses, fiind cantata printre altele chiar si de Manic Street Preachers in concertul lor sustinut la Bucuresti. Stiu, are “cota” Rihanna asta, a aparut chiar si pe ultimul Coldplay, dar pentru subsemnatul ramane undeva in zona pop – trash.

Una din piesele incluse pe acest Talk that talk poarta inspiratul nume de Cockiness iar pentru vorbitorii de limba engleza textul acesteia - Suck my cockiness/Lick my persuasion/Eat my poisonAnd swallow your pride down – ar trebui sa fie o invatatura de minte. Si noi care credeam ca Laura Andresan a luat-o razna atunci cand s-a apucat sa cante...Trec peste faptul ca toate cele 11 piese au un mesaj profund: tipa asta vrea sa si-o traga cu orice pret....E clar lucrul asta si daca arunci o singura privire pe coperta discului. Nu-s ipocrit, stiu ca „sex and drugs and rock n roll“ e trendy de cand lumea, dar atunci cand muzica are pretentia de a fi o arta, pe langa mesaj ar trebui sa contina si linii melodice interesante. Pe cand aici, la acest capitol e o gaura neagra imensa. Unicul moment care iese din sirul asta de melodii inspide si incolore e We found love, doar pentru ca  e realizat de omul care ne-a blagoslovit cu al lui Acceptable in the 80s, Calvin Harris. In rest, lucrurile-s cat se poate de previzibile si plate. Nu neaparat in sensul rau al cuvantului, am auzit tampenii pop mult mai rele, dar muzica asta e la mii de kilometri distanta de a fi inovatoare. Sunt cat se poate de bistos ca solista care a cucerit lumea si prin desteapta piesa cu “ram pam pam” in refren va scoate vreo 4 – 5 single-uri de No1 din aceasta colectie. Si isi va rotunji conturile bancare pe seama muzicii asteia de duzina. Dar stiti ce, who cares?

Balanescu Quartet - This is the Balanescu Quartet

In general, ma feresc de albumele care au in titulatura “Icon”, “Best Of”, sau „An introduction to…“. Sau mai exact, ma feresc a mentiona cuvinte despre ele, caci mi se pare cel putin insipid si incolor sa diseci un album best of Elvis Presley, par example. Ce as mai putea aduaga ceva interesant la tonele de pareri (im)pertinente care s-au spus despe o vedeta sau alta? La fel sta treaba si in cazul tot mai multelor reeditari ale unor albume vechi din zilele noastre, care intra in aceeasi categorie de silenzio stampa. Si totusi, din cand in cand, e misto sa faci exceptii, nu-I asa?

Probabil ca multi dintre voi stiti cine este Alexandru Balanescu. La fel de plauzibila e si ipoteza conform careia mult mai multi ar trebui sa stie exact cine este nenea acesta si cu ce se ocupa. Exista vreo oportunitate mai adecvata de a face acest lucru, daca nu prin a mentiona cateva cuvinte despre This is Balanescu Quartet? N-am sa preiau sarcina Google-ului, las aceasta placere/chin pentru fiecare cetatean care simte nevoia de a afla cate ceva despre domnul acesta care scoate discuri la prestigioasa casa de discuri Mute Records. Am sa ocolesc pana si tonele de cuvinte de lauda si aprecieri pe care Balanescu Quartet le-a primit de-a lungul timpului si nici n-am sa obosesc vigilenta cititorului prin mentionarea fie si pe scurt a numelor gigantice din lumea muzicii cu care oamenii acestia au colaborat sau cantat de-a lungul timpului. Dar nu am cum sa trec peste o stare de bine pe care ti-o emana auditia acestui disc. Nu stiu cu ce sa incep, poate cel mai adecvat ar fi sa va destainui ca acest This is The Balanescu Quartet cuprinde 12 track-uri alese pe spranceana din bogata discografie a cvartetului. Sau mai exact, din patru albume emblematice, caci avem aici piese grupate pe “ciorchini de cate trei”.

Excursia sonora debuteaza cu prima piesa extrasa din discul Maria T (Maria Tanase), care poarta numele de Aria, album care mai apoi mai apare inca de doua ori in „spotlight“ prin piesele The Young Conscript And The Moon si Wine's So Good, la aceasta din urma versurile „Bun ii vinul si gustos/Cind il bei cu om frumos/Dar de-l bei cu om urat/Se opreste vinu-n gat“ fiind pur si simplu....unforgetabble.  Alt ciorchine „de trei piese” vine din albumul Possesed, unde muzica celor de la Kraftwerk a capatat nuante mirifice prin filtrul Balanescu, melodia The Model fiind fara indoiala cea mai reusita din toate punctele de vedere. Alte trei piese sunt extrase din legendara coloana sonora a filmului Angels and Insects, inregistrat la Abbey Road, iar ecuatia e completata cu alte trei compozitii care s-au regasit pe discul Luminitza. Pe scurt, e muzica pentru urechi spalate si oameni deschisi la minte. Chiar daca n-ai auzit niciodata de Phillip Glass sau Michael Nyman, chestia asta are toate sansele sa-ti pice cu tronc. Balanescu Quartet n-are contraindicatii si fiti siguri ca dupa aceasta auditie nu vor aparea manifestari neplacute.

Alexandru Andries - Incorekt

Atunci cand e vorba sa analizezi impartial rolul pe care il are un text in succesul unei melodii risti sa te afunzi intr-o multime haotica de contexte, ratiuni si filozofii. Cert este ca una din cele mai nebisnuite melodii care a poposit vreodata in fruntea topului britanic a fost "Everybody's Free (To Wear Sunscreen)", realizata de regizorul australian Baz Luhrmann. Care era de fapt un eseu recitat cu memorabilele versuri „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not  understand the power and beauty of your youth until they have faded“.  N-am rezonat eu prea tare niciodata la muzica numita generic folk, dar asta nu m-a impiedicat sa am numai si numai cuvinte de lauda pentru domnul care ne-a colorat tineretile cu texte soade, de genul „Astazi iar/La Telejurnal/Am vazut Cascaval“. Pentru amatorii de statistici noua aparitie discografica a lui Alexandru Andries este discul cu numarul 68 (69, dupa altii) din cariera sa, ceea ce este brrr....unbelievable. Package-ul noului album e incorect de misto, dar are o mica hiba: nu cuprinde acel booklet care ofera fanilor textele pieselor. Trecand peste asta, prezentarea grafica merita musai aplauze prelungite iar privirea pe care ne-o trage Andries de pe coperta e absolut dementiala. Vorba amicului meu, „cu coperta asta, ar fi putut foarte bine sa scoata un album de gangsta rap si ar fi fost 100% credibil“. Parol, mon cher. 

In cazul in care ai intrat in posesia albumului si pe coperta citesti Alexnadru Andries, fii linistit: n-ai dat peste o eroare tipografica, e intentionat scris asa. Fiindca albumul e Incorekt. Si e editie limitata de colectie, intr-un tiraj unic de 1000 de exemplare. Si contine doua CD-uri, primul colorat cu cele 20 de piese care alcatuiesc Incorekt, iar al doilea e un bonus, care contine o inregistrare unplugged de la concertul de Mos Nicolae din Bucuresti de anul trecut. La capitolul instrumentatie, nu prea sunt multe de zis. Poate doar ca alaturi de „usual suspects” apar si doi muzicieni din trupa Byron. Sound-ul e oldschool dar cat se poate de corect interpretat si masterizat, dar adevaratul sarm care face ca Incorekt sa fie meserias consta in texte. E greu sa mai gasesti pe cineva in tarisoara asta care sa cante „Mi-ajunge sa stiu ca existi/Si orice distanta e buna/Te cred cand imi spui c-ai visat/ Cum ne plimbam pe Luna/ Si ne miscam ca intr-un  vas tulburator/Imi place sa aud cum repsiri/ Cand visul il pui in cuvinte/ Cu Cata grija ascunzi silaba care minte /(Infractor).

Piesa numita Fara mila are un debut care iti aminteste de coloana sonora a oricarui serial late – night – crime mystery, iar Blues tardiv cuprinde in cele 90 de secunde ale sale exact ceea ce trebuie. Una din surprizele mari ale discului este un cover dupa James Taylor, chitaristul american care se poate lauda cu cinci premii Grammy, varianta lui Andries la hitul lui Everybody has the blues purtand numele de Clasic. Care are parte si ea de un text tipic domnului care nici acum nu are in posesie vreun telefon: „Sunt sigur ca pot paria/ Acum chiar esti convins ca numai tu te chinuiesti asa / Cateodata te foiesti in pat / Din cand in cand nasu e infundat / Toata lumea are zile greu de suportat“.  Alta mostra de maiestrie razbate din plin din piesa dedicata persoanelor cu kilograme in plus: „Grasii sunt simpatici/Grasii sunt desptepti/Grasii sunt pe faza/N-ai cum sa-i prosteti/N-o sa-i gasesti in reviste de moda/Dar asta nu este un handicap/Daca vezi sa-i vezi/Hai la cofetarie/Acolo isi fac de cap“. Exista aici si una bucatica de tango (Ti-am cumparat flori) iar Invitatul special al discului este Nicu Alifantis, care insa nu-si facae aparitia decat in cele 77 de secunde ale piesei Reluare. Prea putin, in umila-mi opinie. La fel de putine mi se par si minutele incluse pe cel de-al doilea disc, care contine 19 minute condensate in 9 piese. Nimic de zis, memorabile, dar parca se putea oleaca mai mult....

In incheiere ar mai fi de amintit ca Incorekt este un album dedicat clarinetistului Alin Constantiu, care a trecut in nefiinta in luna martie a acestui an. Si ca, daca ati fost vreodata fani Andries e musai sa intrati in posesia acestui material.

Albumul a aparut la casa de discuri A&A Records.