Cele mai bune albume românești ale deceniului

       Cele mai bune albume românești ale deceniului 
                        
                     Top realizat de Zoltan Varga

ABRA - Șapte

După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu.

Adrian Enescu – Invisible Movies

Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea.

Alexandra Ușurelu – La capătul lumii

Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichete mai mult sau mai puţin adecvate, artista merită toată atenția iubitorilor de frumos.


Alexandrina – Flori de spin

O figură aparte în industria muzicală autohtonă care după excelentul debut cu „Om de lut“ a reușit să rămână în atenția amatorilor de pop de calitate. Din păcate, cu apariții mult prea rare....


Alexandru Andrieș - Andrieș iese la pensie

Unul  din cele mai „fresh“ discuri din acest top, apărut la sfârșitul anului 2019. E greu să alegi ceva reprezentativ din discografia lui Andrieș, dar aceste două CD-uri care au fost lansate și printr-un turneu național au câte ceva din categoria „de toate pentru toți“. Se regăsesc aici piese clasice reorchestrate dar și melodii noi – nouțe, rezultatul fiind un amalgam de bun gust.

Alternosfera – Virgula

Cu un sound interesant de peste Prut, trupa asta a demonstrat încă o dată că frații noștri de dincolo știu cum să creeze albume discografice deștepte.

Amalia Gaiță – Melting Sun

Aşa – numita muzică pop românească suferă de o uniformitate supărătoare pentru urechile avizate. Probabil şi pentru că aşa numitul pop – dance care se difuzează în regim de heavy – rotation pe posturile de radio autohtone este cât se poate de inodor şi insipid. Din fericire, din când în când, „liniştea“ asta e tulburată de apariţii care ies din canoanele „autohtone“. Discul de debut al timişorencei Amalia Gaiţă poate fi inclus lejer în categoria asta de excepţie de la regulă.

Baby Elvis – White Elephant

Albumul de debut al formaţiei orădene  Baby Elvis reuşeşte să se învârtă într-un amestec de crazy rock din anii 60 şi ceea ce se înţelege prin termenul de indie – garage, dar nu duce lipsă nici de eventuale asemănări cu mult – prea – folositul alternativ din zilele noastre. Trupa pedalează pe sound-ul britanic, iar acest fapt se datorează probabil şi fineţurilor auditive ale producătorului acestui disc, Adam Whittaker

Beck Corlan – Poduri de pace

Una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc a editat un album de debut care oferă o varietate de genuri cum rar ţi-e dat să întâlneşti în muzica românească. Se simte de la distanţă că artiştii care au zămislit compoziţiile astea au un alt „approach“ visavis de muzică. Abordarea asta e cât se poate de bun augur.

BRUM – Today

„Aluatul“ BRUM e copt din nişte ingrediente atent selecţionate, dar care nu sunt destinate exclusiv dansului. E mai degrabă un soi de „electro“ pentru creier, iar graţie background-ului diferit ale celor trei membri, mixul ăsta de drum and bass, jazz, funk, experimental şi niţel dub e delicios.


Bucium – Miorița

E destul de greu să nu te gândeşti la Phoenix atunci când asculţi acest disc. Mioriţa merită toată atenţia melomanilor nu doar pentru conceptul audio propriu – zis ci şi pentru „latura palpabilă“ a albumului. Pachetul care conţine CD-ul acesta are dimensiuni neobişnuite pentru piaţa românească, iar în interior sunt disponibile, pe lângă un cod de download şi 13 ilustraţii, fiecare reprezentând grafic câte o melodie. În plus, piesele-s legate între ele fără pauză, deci audiţia acestui disc este recomandabilă doar cap – coadă.

Byron – Nouă

Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care a lansat în 2019 cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase.

 Cargo – Vinyl Live 

Chiar dacă în alcătuirea acestui top m-am ferit de reeditări...excepția confirmă regula. Excepția asta nu are cum să lipsească din discografia rockerilor serioși. Pentru că...legende!


Cobzality - Paparuda 2.0

De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse.  Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se poate de decent. Poate prea „finuţ“ pentru gusturile marii majorităţi a ascultătorilor din acest spaţiu geografic, dar cu siguranţă un album care merită să-şi găsească locul în visteria melomanilor cu ştaif.

Dirty Shirt – Letchology

Pe plan muzical, atunci când „etno“ se întâlnește cu „modern“, întotdeauna  apare o problemă-n plus. Și asta pentru că linia de demarcație între „kitsch“ și „original“ e subțirică rău. Dirty Shirt fac parte din categoria celor reușiți. Bucățile lor muzicale nu sunt inventate pentru a capta atenția publicului mainstream.  Nebunia asta de folclor îmbibat cu hardcore și alte bunătățuri metalifere este una sinceră.


Electric Brother – Pe pământ

Muzica semnată Electric Brother nu răsună pe plaja din Costinești, nu e inclusă in Best Of-urile anului și n-are parte de remake-uri la show-uri de genul Vocea României.  Pe Pământ, un disc melancolic, foarte bogat în idei si care se află undeva la confluența  dintre world – music, downtempo și trip hop. Stiluri care prin țărișoara noastră nu-s defel trendy.

Goodbye to Gravity – Goodbye to Gravity

Pentru că ...Colectiv. Și pentru că discul ăsta e un amestec de metalcore, metal alternativ, rock alternativ și melodic metalcore. Pentru că nu avem voie să-i uităm...


Grave For Sale – New Moon

„Cartea de vizită“ a primei trupe de surf rock din România poartă numele de New Moon şi beneficează de o copertă haioasă, în concordanţă deplină cu tematica discului. Şi cu trupa Grave For Sale, căci timişorenii – dincolo de etichetări şi clasificări – au pus la cale un album sincer, onest, fără brizbriz-uri sau artificii „colorate“. Dincolo de toate, New Moon e dovada vie a faptului că atunci când faci un lucru „from the heart“ fără ajustări din „exterior“, rezultatul nu poate fi decât interesant.

Grimus – Egretta

Un muzician necunoscut din anii 70 a lăsat eternității o axiomă cât se poate de mișto: „Cine rezistă zece ani în rock, poate fi trimis fără nici o armă în junglă. Supraviețuiește”. Băieții de la Grimus au toate atu-urile să fie niște supraviețuitori. Și-n plus, în junglă autohtonă au fabricat un disc care merită nominalizat la sfârșit de an pentru albumul anului, made în România.

Haos – Legea pute

A zis cineva punk? Poate nu mulți au aflat de acest material apărut la casa de discuri timișoreană Smanes Records la sfârșitul anului trecut, dar e momentul să se știe! Prima trupă de punk din România la primul vinil...ce ar mai fi de zis? Neapărat, ascultat și cu volumul la maxim. Căci...legea pute!

Horea Crișovan – My real trip

Nu tu voce, nu tu percuţie, nu tu bass, nu tu texte mai mult sau mai puţin stupide....just Horea. În garsoniera lui de 23 de metri pătraţi, mixat de Adrian Popescu, discul ăsta e un unguent adecvat pentru sănătatea sufletului.

Implant Pentru Refuz – Cartography  

Cel de-al şaptelea album al băieţilor se vrea a fi un îndemn la „Implant pentru distors şi atitudine“. Şi fiindcă muzica românească a devenit atât de lipsită de versuri „cu rost“, e nevoie de cât mai multe implanturi. De rock adevărat, cu mesaj bine stabilit.

JazzyBIT – Horizon

JazzyBIT oferă o excursie atractivă, în care sound-urile de orgă ale lui Teodor Pop îţi inspiră reverii mirifice. Meniul e completat de basul pe alocuri „rock“ a lui Mihai Moldoveanu şi percuţia „ceas“ executată de Szabó Csongor-Zsolt. E destul de greu să alegi un „highlight“ între cele şapte compoziţii de aici, carevasăzică recomandarea este....decuplați-vă de la tot și ascultați cap – coadă.


Jurjak – Blues Berry

Una din cele mai surprinzătoare apariții în „ciorba“ rock-ului autohton . Spre deosebire de tonele de apariții discografice din acest stil care merg pe linia clasică a curentului apărut în sudul Statelor Unite ale Americii, discul acesta are ingrediente diverse. Și ăsta e motivul pentru care BluesBerry sună altfel: e un soi de blues updatat la vremurile actuale. Unde auzi blues dar și sound-uri de synth folosite adesea de Depeche Mode sau acordurile celor de la Tom Petty and the Heartbreakers.

Ioan Gyuri Pascy – Electromagnetic Love

Pentru că...regretatul artist, cunoscut şi datorită activităţii sale ca membru al grupului Divertis, a fost o figură aparte în istoria muzicală autohtonă.

Karpov Not Kasparov - Soundtrack for a game of chess (The Vocal Edits)

Atenţie! E cât se poate de aiurea să treci pe lângă acest album „en passant“. Şi asta pentru că cele 12 track-uri incluse pe albumul celor de la Karpov Not Kasparov  sunt de efect în special atunci când sunt devorate la căşti, departe de vuietul de zi cu zi. Sau pe un sistem stereo. Căci e synth – pop burduşit cu topping-uri mișto.

Kings Are Overrated – Save the new generation

Poți să-i spui electro – pop sau orice altă denumire trendy. Poate să-ți placă din prima sau să exclami mirat WTF. Ideea e că trio-ul timișorean zugrăvește niște compoziții într-un mod mai mult decât inspirat.

K-lu – Chestii, socoteli

Un nume care pentru amatorii de petreceri din Timişoara nu mai are nevoie de nicio prezentare. Iar pentru ceilalţi, există Internetul….La capitolul originalitate merită amintite sample-urile hazlii „decupate“ din filme româneşti celebre. Dacă asculți albumul ăsta și nu ți se întipărește o satre de bine în interior, dă o fugă pe la doctor...s-ar putea să fii un robot!

Kumm - A Mysterious Place Called Somewhere

Exact cum îi spune şi numele, e o călătorie misterioasă pe un tărâm aflat „undeva“. În care dai peste deja – vu – uri dar şi peste momente care îţi colorează sufletul cu gânduri pozitive.

Luna Amară – Pietre în Alb

Echipa cu un sound abraziv și noisy, la fix pentru amatorii de mosh și nu numai. În cazul în care  locuiești undeva în Idaho sau ai fpst plecat în acest deceniu de pe Terra există posibilitatea să nu fi auzit încă de clujenii de la Luna Amară.

Makunouchi Bento - Lighthouse Stories

Cei doi prieteni timişoreni care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento se transformă în acest E.P. în nişte veritabili Fraţi Grimm ai muzicii electronice bănăţene. Poveştile lor sunt nişte versiuni updatate ale unor poveşti nemuritoare gen Albă Ca Zăpada sau Croitoraşul Cel Viteaz. Cu fundal adecvat……..

Moonlight Breakfast – Shout

Pentru orice ureche care n-a ascultat in ultimii ani numai doom – metal sau minimal, e clar că salata de electro – retro a mai fost abordata cu succes de alții. Moonlight Breakfast n-a inventat gaura de la macaroană, dar spaghtelele sonore pregătite de ei sunt …delicioase.

Nadayana – Nine

Rara avis în peisajul muzicii româneşti. O sintagmă mai exactă care descrie această muzică ar fi aceea de „ambientală“. Poate chiar e un soi de world – music cu influențe …a se completa aici după preferințe. Nici nu mai contează, căci muzica asta te vrăjeşte. Din prima.

 Negura Bunget – TAU

Negură Bunget a fost una din formaţiile timişorene care a reprezentat muzica românescă cu succes în întreaga lume. Pentru pasionații de black metal cu influenţe folclorice româneşti.

Nightlosers – Cinste lor

Cum ar putea lipsi Nightlosers dintr-un asemenea top? Concertele lor sunt mostre de world – music fabricat în România, iar piesele acestui disc sunt mișto ...cu prune. Ici colo, când nu te aştepţi, frânturi de piese cunoscute îşi fac apariţia pentru câteva secunde, iar până te dezmeticeşti, piesa revine la făgaşul ei normal.


Persona – Afterlife
Really? Au trecut zece ani de la acest debut? Suburbia Afterlife este un album de excepție pentru piața românească. Un disc bine realizat, muncit și care sună bine și-n 2020. Din nefericire, băieții n-au mai scos nimic de atunci. Iar asta, chiar e enervant....


Petre Ionuțescu – Maria Radna Live

De-a lungul anilor, timişoreanul (născut în Lipova) Petre Ionuţescu a fost implicat în multe „nebunii“. Mă refer aici strict la muzică, biensur. Fie că a apărut alături de Blazzaj, Alexandrina, Negură Bunget sau cu maeştrii muzicii IDM care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento, muzicianul a reuşit să surprindă de fiecare dată, cu faţete artistice ieşte din tipar. O audiţie interesantă şi reconfortantă, cu subtilităţi de mare rafinament, care merită savurate de melomanii care nu caută hituri cu orice preţ.

Rezident Ex – Alpha

Hard and heavy? Really? Da, căci trupa asta știe cum trebuie să sune chestia asta în vremurile noastre.

Robin and the Backstabbers – Bacovia Overdrive Vol.1 Stalingrad

Una din trupele „indie“ dar care a prins bine la mulți. Datorită textelor meseriașe și a acordurilor șmechere. De ascultat și cel mai recentă realizare a lor apărută la sfârșitul anului trecut, volumul trei din serie.


Rodion G A – The lost tapes

Părintele muzicii electronice româneşti şi totodată unul din cele mai importante nume ale scenei electronice şi progressive rock din Europa de Est. Punct.


Sebastian Spanache Trio - A Pasha's Abstinence

Spre deosebire de albumele din sfera jazz-ului românesc de tip „easy listening“, creaţia asta nu-şi propune cu obstinaţie să se adreseze publicului larg cu orice preţ. Din fericire, băieţii nu se încadrează nici în tagma artiştilor care vor cu tot dinadinsul să epateze în aşa numita muzică „pour le connaisseurs“, „direcţia“ lor fiind una de mijloc, în care particula de „fusion“ capătă o strălucire aparte prin compoziţii inspirate şi rafinament la nivelul de interpretare.

Silent Strike - It's not safe to turn off your computer

Parafrazând titulatura albumului, m-aş risca să constat că nu e „safe“ să asculți chestia asta în timp ce –ţi faci cumpărăturile la supermarket. Nu de alta, dar rişti să ratezi una din cele mai şarmante apariţii din muzica românească . Electronică, sau cum s-o fi numind această „ciorbă“.

Stepan Project – Lumina

Dincolo de mulțimea de colaboratori care au pus umărul la realizarea Lumina, rămâne PRODUSUL. Pe care probabil că nu-l veți găsi la raioanele cu cele trebnice din hypermarket-uri, dar pe care ar fi bine să puneți mâna. Căci....te unge la suflet. .

Subcarpați – Culese din cartier

Având în vedere că lumea noastră emoțională e străbătută de o sumedenie de turbulențe, avem nevoie din când în când să simțim efectul pozitiv al muzicii, iar această reciclare atât de spectaculoasă a unor piese din folclor uitate într-un sertar nemeritat de ascuns este cât se poate de binevenită.

Șuie Paparude – Șuie Paparude 

La opt ani de precedentul „E suflet în aparat“, băieții au reușit să ofere un material discografic interesant și inspirat, atât pentru categoria ascultătorilor de „comerț“ cât și pentru omuleții care nu-s deloc impresionați de artificii sonore electronice dublate de texte ușurele.


Teo Milea – Open Minds

Pentru a înţelege discul, e nevoie să te deconectezi complet de la orice altă ocupaţie. E genul acela de disc care nu are „highlight-uri“, ci „curge“ lin şi fermecător.

 The :Egocentrics -  Love, fear, choices and astronauts  
Dincolo de dragoste, frică, alegeri și cosmonauți...rămâne o filă de istorie în rock-ul autohton.....

Vali Sirblues Racila - Stay Styx-ed to the blues!

Prin definiţie, există câteva stiluri muzicale care nu vor ajunge niciodată să fie gustate de spectatorii fideli ai emisiunilor  lui Măruţă. Unul dintre acestea este blues-ul acustic. Unul din puţinii exponenţi ai acestui curent muzical din România este Vali „Sirblues“ Răcilă.

Vama – 2012

Spre deosebire de mulți alții, Tudor  Chirilă „naște“ niște texte coerente, care reușesc să transmită emoții și diverse stări. Mai puțîn pozitiv este faptul că acestea sunt colorate cu aranjamente mega – previzibile, corecte, dar fără scânteia aia care te face să exclami „waw”. E safe – rock, bine executat.

Zdob și Zdub – Basta Mafia

Accentul moldavo – englezesc al lui Roman Iagupov e la fel de șarmant ca-ntotdeauna iar ciorba de hardcore moldovenesc etalată de trupa asta e de bun augur.

OCS - Fabrica de Păpuși

Chiar dacă aparent industria muzicală autohtonă are parte de „ceva mișcare“, la capitolul apariții discografice lucrurile nu-s defel roz. Din multe motive, pe care orice om cu capul pe umeri le cunoaște. Dacă vorbim de ceea ce unii se încăpățânează să eticheteze drept rock alternativ, lucrurile-s și mai „în ceață“. Carevasăzică, băieții care-și spun cât se poate de „wise“, Omul cu Șobolani, tocmai au lansat cel de-al 8-lea album discografic de studio din carieră, numit „Fabrica de Păpuși“. E nevoie din start să punctez faptul că în sărăcăcioasa branșă autohtonă nu e de ici de colo să scoți atâtea discuri. E nevoie de perseverență, curaj, determinare, o doză de nebunie și multe altele pentru a răzbate într-o asemenea „junglă“. Încă de la început, formația alcătuită pe imaginea solistului Dan Amariei a mers pe texte autohtone așezate pe o combinație de riff-uri aflate unde între Alice in Chains, Blur și Nirvana. Din fericire, spectrul sonor nu se schimbă nici pe parcursul noului disc, chiar dacă pe ici pe colo băieții au mai adăugat câteva arome stilistice. În mare parte, discul ăsta este unul „safe“, în care multe lucruri sună exact așa cum te-ai fi așteptat să fie de la trupa care a devenit cunosctă și datorită versurilor „Stai și asculți plictisit/Ce te-nvață la școală/De parcă-ar mai fi ceva nou de invățat“…. 

Prima surpriză a albumului vine odată cu cea de-a treia piesă, „Băieții în Alb“, în care trupa introduce un fundal sonor „liniștitor“ care îți poate aduce aminte de superbele piese ale lui Johnny Cash, pentru ca mai apoi, la refren…bang! …să schimbe complet registrul cu „supărăciuni“ reușite în care aflăm că așteptăm să fim salvați de băieții în alb. Nu știu dacă ideea piesei are vreo legătură cu „Men in Black“-ul lui Will Smith, dar melodia reușește să ți se întipărească în creier. Indiferent dacă ești rocker sau mielușel, căci în versurile acesteia aflăm că  „Fetele sunt triste/Băieții obosiți/Rockerii s-au transformat în mielușei cuminți“. Armoniile specifice brit – rock – ului practicat odinioară de Blur sau Oasis se resimt din plin în „Iepurele ateu și proasta țestoasă “, iar „Singur împotriva nimănui“ completează tabloul pieselor pe care te aștepți să le auzi din tabăra oamenilor cu șobolani. Instrumentala „Doi Alpi Frumoși“ pare a fi compusă special pentru coloana sonoră a unui serial de suspans, iar cea mai „zgomotoasă“ melodie de aici este fără îndoială „Ne mulțumim cu puțin“. Probabil că dacă și alte melodii de aici ar fi fost creionate pe același calapod ca asta, aveam parte de un disc mult mai cu cojones. Dincolo de riff-uri și arome de Pearl Jam sau Radiohead, albumul are câteva texte menite să te pună pe gânduri  (Fabrica de păpuși / Unde toți suntem cam duși / Locul unde nu există uși/ Tu crezi că ai scăpat / Viața te-a amanetat / Ai fost exmatriculat!), iar acest fapt este un punct bun pentru OCS.  

Una peste alta, noul OCS a fost croit special pentru urechile celor care au gustat și până acum melanjul oferit de membrii trupei. Ar mai fi de menționat și sound-ul „corect“ al albumului (pentru care a fost răspunzător  și Adam Whittaker) și faptul că spre deosebire de multe alte trupe care-și spun „alternative“ de pe la noi în țară  care compun melodii special pentru corporatiști plictisiți de mainstream, cei de la OCS merg pe un drum bine creionat și lovesc cu atitudine. Chestie care se regăsește tot mai puțin prin spațiul nostru geografic. Albumul are parte de un turneu de lansare, iar dacă vreți să fiți la curent cu noutățile șobolanilor ar fi bine să aruncați un ochi pe pagina lor de facebook. 

Țapinarii - Săgeată spre cer

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. De exemplu faptul că adesea nu e ușor să ai cuvintele potrivite la tine. Chestia asta au observat-o mulți, inclusiv F.R. David care prin 1982 a cucerit lumea printr-un cântecel care a avut refrenul „words/don t come easy to me“. De-a lungul vremurilor, creatorii de melodii au tratat această problemă în fel și chip. Unii au preferat să sugereze cuvintele prin „la la“-uri sau „na na“-uri. Chiar și Sting a preferat această abordare într-o superbă melodioară de pe vremea The Police care purta ineditul titlu „De do do do de da da da“. Alții s-au dedat la diverse poante. Adevărata poantă este că însuși semantica acestui cuvânt are un strop de umor. Și asta pentru că „poantă“ poate fi extremitatea anterioară a piciorului unei balerine sau punctul culminant al unei glume. Cei doi băieți care colindă țara-n lung și-n lat sub titulatura de Țapinarii pun un mare accent accent pe „lyrics“. Care conțin adesea poante. E și normal să fie așa, căci orchestrațiile compozițiilor lor au rolul de a sublinia mesajul care răzbate din spectacolele băieților care au împlinit frumoasa vârstă de 18 ani de carieră. Spre deosebire de vremurile în care Cosmin Covei și Adrian Tănase făceau furori cu teme precum „Un ungur mic și supărat a interzis Ardealul/ Un ungur mic, chiar foarte mic, și-a schimbat arealul“, albumul „Săgeată spre cer“ migrează spre„ rețeta eternă a fericirii“ din care nu lipsesc chestiuni ca parentingul, amantele, divorțul și acel „midlife crisis“ de care nu scăpăm niciunul dintre noi. 

În debutul acestui material discografic băieții încearcă să deseneze un auto – portet în stilul lor șod, în care își anunță fanii că pe lângă vocile grave și suave pe care le posedă, „mai și cântă“:  „Am fost timid / Din cărți îmi conturam o lume /Eram băiat serios / Dar mă țineam de glume/ Și am cântat apoi cu voce gravă/ Voce de suflet, voce suavă / Uneori am șoptit, alteori am țipat / Și câteodată chiar am cântat“. Melodia „Marea și rock-ul“ are însă și un îndemn spre atingerea unei mentalități poztive: „Lumea e gri dar priviți în voi / Să descoperiți mai multe culori“. Dacă e să ne referim strict la capitolul instrumentații muzicale, albumul acesta are două momente ieșite din „cotidianul“ cu care ne-au obișnuit Țapinarii. E vorba de piesa cea mai lungă de pe disc, „Pui de dac“, în care urechile sunt bombardate cu câteva riff-uri de chitară care amintesc de Manic Street Preachers și „Criza de 40“ în care textul este construit pe un soi de regaae. 

Uneori mesajele celor de la Țapinarii nu sunt deloc subtile, de exemplu în „Iubire adevărată“ unde sfatul băieților pentru „ele“ este cât se poate de direct: „Pune-ți dragă țâțe/ Pune-ți unde vrei / Pune/ți chiar și-n frunte / Pune-ți câte trei“.  Alteori, băieții reiterează ideea genialului seria de comedie Seinfeld: „Și totuși cu tine să stau / Să stau și să fac nimic / Să nu vreau să mă ridic / Să alerg printre stele cântând / E bine uneori pe Pâmânt“ (Săgeată spre cer). Deși are parte de o instrumentație „subțirică“, colaborarea cu cei de la Fără Zahăr în piesa „Născut liber“ este acceptabilă. Se putea însă mult mai bine....,  

Veriga slabă a acestui album este aceea că din punct de vedere al instrumentațiilor, materialul beneficiează de o previzibilitate sâcâitoare. Dar, la acest capitol băieții nu au excelat niciodată, deci fanii trupei știu la ce să se aștepte. Dincolo de analiza textelor mai mult sau mai puțin reușite care se regăsesc în cele 11 compoziții incluse pe acest album, Țapinarii reușesc și în zilele noastre să transmită idei într-un mod natural, fără zorzoane și tertipuri trendy. E la latitudinea fiecăruia dacă se regăsește în acest fel de exprimare muzicală și artistică, însă un lucru e cert: chiar dacă Țapinarii activează într-un gen în care „la la la“-urile  și „na, na, na“-urile sunt omniprezente (folk, desigur!), băieții au întotdeauna cuvintele la ei.    
P.S. Lansarea oficială a acestui disc în Timișoara, va avea loc în data de 21 noiembrie, la The 80' Pub. 

byron - Nouă

Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care se pregătește să lanseze cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase și e clar ca lumina zilei că „Nouă“ va avea parte de un succes răsunător în rândul celor care prețuiesc construcțiile muzicale ale artiștilor care au devenit cunoscuți cu debutul „Forbidden Drama“. 

De această dată, „drama“ muzicală a celor de la byron nu mai este interzisă melomanilor care nu se descurcă prea bine în limba lui Shakespeare. Carevasăzică, , enfin, byron chante en roumain. Și prin acest fapt, sunt sigur că formația va reuși să cucerească și alte felii de public pe viitor. Măiestria textelor „meșterite“ abil de către „boss“-ul Dan Byron răzbate din fiecare colțișor al celor 12 melodii incluse pe „Nouă“. Într-un mare fel , căci nu e la îndemâna oricui să compună versuri ca „Afară-i atât de frig /Norii se bat cu perne zburând peste case-n orașu-adormit/Mă plimb pe străzi pustii/ Văd oameni cu ochi de cărbune și nasuri din morcovi portocalii...“ (Continuum). Și asta nu e tot, căci din loc în loc, liderul formației plusează cu „ziceri“ care au ca target omuleții din țărișoara noastră care nu și-au completat cultura generală din programele TV autohtone. De genul „Printr-o crevasă din subconștient/Evadează mereu în prezent/(În fiecare altă zi)/Fantome-ascunse într-un veșnic trecut/Când lumea toată era la-nceput./ (Și părinții erau copii). (în piesa „Anima“). Dincolo de cuvintele frumos ambalate, albumul e pe alocuri trist și întunecat, grație faptului că zugrăvește spațiul carpato –danubiano - pontic în care ne ducem traiul într-un mod cât se poate de corect. De aceea, melodiile astea scot la iveală multe lucruri socotite nepotrivite într-o societate sănătoasă, dar care pe la noi au devenit cutume. 

Din prima melodie numită „Acasă“, aflăm că „oamenii au învățat să urască...zâmbind“ , iar unul din cele mai reușite momente ale discului vine direct de la track-ul doi și poartă numele de „Consumatori de vise“.  Piesa trece prin lupă felul în care concetățenii noștri privesc problemele legate de refugiați („Azi noapte am visat / Că eram refugiat / Iar oamenii îmi zâmbeau / Politicos și apoi mă acuzau / Că pregătesc un atentat / Într-un oraș de prin Banat / Ș-am să provoc un razboi / Nu mai bine mă duc eu înapoi?“) și aduce în discuție într-un mod cât se poate de drăgălaș și asaltul permanent asupra justiției executat de unii politicieni de pe meleagurile noastre („Azi noapte am visat / Că devenisem împărat / Și mă-mbrăcam în legi / Inventate / De cei mai buni strategi / Am abrogat ziua de luni / Berea cu căpșuni / Sfânta mahmureală / Și parcarea laterală“). Finețurile nu se opresc aici căci piesa pune punctul și pe discipolii lui Klaas Dijkstra care încă mai cred că Pământul e plat și induce ideea conform căreia trecem prin viață ca niște simpli spectatori („Suntem doar spectatori/ Scenariul e gândit de alții / Consumatori / De vise-n culori“). Chiar dacă multe piese au parte de structuri muzicale previzibile, discul „curge“ fără deraieri. „Azi“ și „Apă și cer“ sunt doar două exemple în care crescendo-urile sunt „altoite“ cu porțiuni mega – liniștite, iar „Fără cuvinte“ și „Continuum“ se califică din plin la eticheta de girlie – rock cu care formația ne-a obișnuit și-n precedentele apariții discografice. Dincolo de blocurile gri și realitățile cenușii, versurile pieselor exprimă și arome de speranță, un exemplu edificator la acest capitol fiind „ Aș vrea să mai pot să uit din cuvinte / Pe cele moștenite fără să vrem din străbuni / Ce bine ar fi să nu-mi aduc aminte / Cum se spune la foame sau la minciuni / Să pot folosi formulări pozitive / În orice context,  oriunde aș fi“), din piesa „Șobolani și ciocoi“. 

Dincolo de cuvinte meseriașe, byron navighează în zona acordurilor muzicale situate undeva între „no mans land“-ul dintre „introspecție melancolică“ și „exuberanță drăgălașă“. Tipic trupei, și aici avem o atenție sporită la detalii, care generează o poveste mișto și  un sound „corect“. În plus, versurile „catchy“ în limba română, adaugă kilograme de șarm acestui produs, care poate fi un deliciu pentru urechile obișnuite cu rock-ul „cumințel“. Consider că un „update“ stilistic la scena rock a anului 2019 „de afară“ ar aduce și mai mult farmec  celor de la byron. Dincolo de asta, băieții merg pe un drum bine pavat și continuă să reprezinte un reper în eșichierul muzical autohton. 

The Dead South - Sugar and Joy

Nu trebuie să fii neapărat fan de muzică buegrass/folk/americana pentru a petrece clipe drăguțele alături de muzica celor de la The Death South. Ca și mulți alții, primul contact cu formația care își are sediul în Canada s-a produs odată cu melodia „In Hell I'll Be In Good Company“, o compoziție prea șmecheră pentru vremurile noastre care a apărut acum cinci ani pe discul numit Good Company . Tehnic, ceea ce abordează domnii aceștia canadieni nu se poate reduce la etcihete de bluegrass și folk, căci „feeling“-ul care se revarsă din cele 13 piese incluse pe noul album include multe alte bunătățuri printre care la repezeală aș aminti arome de punk. Nu e nici o exagerare în statement-ul anterior, fiindcă chiar și cei patru artiști care-și spun The Dead South au subliniat acest fapt. 

După succesul single-ului care i-a făcut cunoscuți în lumea întreagă (melodie care are peste 153 de milioane de vizualizări pe Youtube), canadienii au reușit să impresioneze și prin show-urile live, acestea find descrise de către norocoșii care au avut ocazia să asiste la ele, adevărate explozii de energie. Piesele incluse pe Sugar and Joy au fost înregistrate undeva în Alabama au o magie aparte din mai multe cauze. Una dintre ele este amestecul ciudat de mandolină, banjo și chitară. Mai apoi, lipsa bass-ului sau a violei. Motivele pot curge mai departe, dar esențialul este că „ghiveciul“ artiștilor ăștia este delicios pentru oricine, nu doar pentru urechile obișnuite cu asemenea sonorități. 

Single-ul Diamond Ring include clasica poveste a fetei care își dorește un inel iar pentru aceasta eroul filmului îi face o vizită lui „Old William“ care este în posesia unei „stâne de aur“, iar „Alabama People“ surprinde printr-un cello de neuitat. Alte momente memorabile ale discului include superba „Black Lung“ (care aduce pe ici pe colo cu binecunoscutul hit semnat The Dead South) sau „Spaghetti“, aceasta din urmă find un amestec izbutit de Ennio Morricone și oricare mlodie inclusă pe coloana sonoră a filmului „O Brother, Where Art Thou?“. "Blue Trash" și  "Crawdaddy Served Cold" reușesc și ele să ți se întipărească în minte încă de la prima ascultare, iar overall albumul ăsta îți provoacă o stare de bine neexplicabilă prin cuvinte. 

Nu e neapărat bluegrass și nici punk, dar cu siguranță zahăr și plăcere. E happy music. Poate chiar cel mai vesel album „clasic“ al anului din care am parcurs mai bine de nou luni de zile…