Alexandra Usurelu - La capatul lumii

Alexandra Uşurelu a fost remarcată de către Andreea Marin, care s-a grăbit s-o eticheteze un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichete mai mult sau mai puţin adecvate sau de „flerul“ realizatoarei Surprizelor TV, discul de debut al artistei este unul cât se poate de remarcabil. Ţin să precizez răspicat, pentru piaţa românească, căci pe plan extern există multe exemple în aceaşi zonă sonoră. Pentru amatorii de etichete, discul acesta face parte din categoria acelor artiste care au reuşit să surprindă melomanii din lumea întreagă cu creaţii cât se poate de simple, dar de efect. Mă refer aici la Melody Gardot, Diana Krall, Madeleine Peyroux, Stacey Kent ş.a.m.d. Dacă e să ne îndreptăm ochii spre piaţa autohtonă, Alexandra Uşurelu calcă oarecum pe urmele Paulei Seling sau a Alexandrinei. Mai mult ca mesaj şi atitudine, căci dacă e să ascultăm cu urechile ciulite, instrumentaţiile Alexandrei sunt concentrate mai mult spre ceea ce se înţelege astăzi prin „pop“ clasic şi nu explorează zone mai „experimentale“ cu care cochetează Alexandrina. Poate aici e şi unicul minus al acestui disc de debut, în opinia subsemnatului. Şi anume faptul că orchestraţiile celor 13 piese (12 compoziţii plus un bonus track) merg pe cărări bătătorite. Desigur, acest amănunt nu ştirbeşte defel frumuseţea albumului „La capătul lumii“, căci există foarte mulţi melomani care savurează pe deplin rigoarea. Deşi muzica asta este cât se poate de mainstream într-o ţară cât de cât normală, piesele Alexandrei Uşurelu n-au beneficiat de expunere prea mare în mass – media. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu muzica „de top“ din România, faptul că Alexandra Uşurelu e considerată „non – mainstream“ poate părea mega – ciudat.  Revenind la album, unul din atu-urile care fac ca cest debut să fie unul remarcabil este faptul că discul ăsta a fost pregătit cu minuţiozitate. În plus, La capătul lumii, e cu adevărat un produs, aşa cum trebuie să fie orice disc în zilele noastre. Piesele au o poveste, versurile se împletesc în mod fericit cu orchestraţiile, iar sentimentul pe care îl ai după ascultarea discului, este acela că cineva s-a îngrijit de fiecare aspect. Mă văd nevoit să repet un clişeu, dar muzica asta nu-ţi jigneşte IQ-ul şi chiar dacă nu te identifici sută la sută cu mesajul propagat de artistă, eşti nevoit să recunoşti că ai de-a face cu un album la care se simte de la o poştă că s-a lucrat mult. Alături de coperta ingenioasă, ascultătorul are parte şi de un booklet cât se poate de inspirat. Fiecare piesă are parte de o acuarelă ce ilustrează cât se poate de şarmant compoziţia cu pricina. Alături de Bobby Stoica (care începând din vara anului trecut este „jumătatea“ oficială a artistei) discul are parte de o serie de alţi colaboratori. Chestiune cât se poate de inspirată, căci se simte diversitatea. Încă de la prima piesă numită „Acesta-i sufletul meu“, e clar pentru toată lumea că albumul ăsta emană prin toţi porii săi o senzaţie de armonie. Exact ca şi-n Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, textele au darul să te liniştească. Colaborarea cu  Mircea Vintilă numită „Ceva se întâmplă cu noi“ este un exemplu clasic de şlagăr românesc actual de bun gust, iar faptul că piesa aceasta n-a devenit unul din hiturile majore ale anului trecut în ţara noastră demonstrează încă o dată lacunele prezente din plin în spaţiul autohton. Una din cele mai interesante compoziţii de aici mi se pare a fi „Preţul corect“, care beneficează de muzica lui Walter Dionisie, un respectabil domn care este printre altele membru al Nashville Songwriters  Association International. O altă apariţie destul de surprinzătoare este cea a lui Cornel Ilie din formaţia Vunk, care a compus piesa Când zâmbeşti. Noul videoclip al artistei, realizat undeva „la capătul lumii“ (prin Chile şi Brazilia, printre altele), explică cât se poate de coerent sintagma folosită pentru titulatura acestui debut. Deşi orchestraţia este cât se poate de previzibilă, frumuseţea versurilor şi naturaleţea piesei reuşesc să confere acesteia un strop de magie. Dealtfel, acesta e un alt amănunt pentru care discul ăsta reuşeşte să fie remarcabil: faptul că toate versurile sunt în limba română. Una peste alta, Alexandra Uşurelu a pus la dispoziţie pe acest album o parte din sufletul ei. Fără brizbriz-uri, fără coloranţi, fără E-uri sau alte adăugiri. E un disc personal, simplu şi direct cu mult corazon, care merită să fie savurat pe deplin de toţi melomanii care gustă pop-ul bine realizat. Discul a fost lansat printr-un concert susţinut în 9 ianuarie 2015 la Bucureşti iar pe parcursul turneului ei naţional din primăvara acestui an, care va ajunge conform spuselor ei şi-n Timişoara, melomanii se vor putea delecta şi cu un DVD filmat la lansarea materialului discografic. Până una alta, vă invit să trageţi jaluzelele, să vă închideţi telefoanele, şi preţ de 46 de minute şi 44 de secunde să vă delectaţi cu o porţie din sufletul Alexandrei Uşurelu. Merită!

Sonatic - Sunt

Teoretic, majoritatea formaţiilor româneşti care îşi cântă compoziţiile în limba engleză au două explicaţii pentru acest gest. Fie aceea cu „ceea ce cântăm noi nu se potriveşte pe texte româneşti“ sau duma aia cu „încercăm să testăm piaţa de afară“. Practic, explicaţia pentru chestia asta e mult mai simplă. Dincolo de poveşti cu frazarea în limba engleză sau eventualul succes peste hotare stă în picioare un amânunt cât se poate de simplu. E mult mai uşor să cânţi în limba engleză. Sau cu alte cuvinte, e mult mai greu să vii cu un text „deştept“ în limba română. M-am simţit dator să expun această mică observaţie fiindcă mai ales în domeniul rock-ului, tot mai multe formaţii autohtone „o ard“ în engleză. Albumul de debut al timişorenilor de la Sonatic e din categoria fifty – fifty. Sau jumi – juma, dacă vreţi. Cinci din cele nouă piese ale discului numit „Sunt“ au parte de texte british. Sau mai degrabă „american“, căci reţeta după care sunt construite construcţiile sonore aminteşte mai degrabă de „ţara tuturor posibilităţilor“. Formaţia Sonatic există „pe piaţă“ din 2007 şi dacă e să ne luăm după descrierile lor, ceea ce prestează ei ar putea primi eticheta de folk – rock – alternativ. Pe ici pe colo, prin cele nouă piese se resimt niscaiva inflexiuni a la  Dave Mathhews Band, trupă care este trecută la capitolul influenţe de către solistul celor de la Sonatic, Bogdan Racz. Primele trei piese ale albumului, Black Angel, Enjoy the new şi Trust îţi dau impresia că te afli la volanul unui Mack, undeva pe Blue Ridge Parkway şi priveşti cu admiraţie peisajul mirific care ţi se deschide în faţa ochilor. Lucrurile se schimbă niţel în Zboară, care seamănă niţel cu „La Stere“-ul celor de la Timpuri Noi, iar în „Pierdut în dimineaţă“ urechea are parte de sound-uri a la Fleet Foxes. Revenind la sonorităţi autohtone, începutul de la Common Senses pare a fi una din compoziţiile celor de la Cargo. Un aspect care face  face ca  acest disc să fie remarcabil este mastering-ul pieselor. Întreg albumul sună într-un fel anume, instrumentele sunt scoase în evidenţă exact atât cât trebuie. Piesa care dă titlul acestui debut are un început destul de „nervos“ iar motto-ul acesteia defineşte cât se poate de exact ideea debutului celor de la Sonatic: „Sunt iluzia societăţii urbane, O formă chinuită de arhitecturi umane“. Cu siguranţă, dacă toate cele nouă piese incluse pe acest debut ar fi beneficiat de texte în limba română, rezultatul ar fi fost unul mai complex. Una peste alta, deşi nu e genul meu de rock, debutul celor de la Sonatic este unul promiţător. Nu e nici indie – rock, nici alternative. Şi nici orice altă etichetă trendy în zilele noastre. E un amalgam bine construit de rock cu folk. Cât se poate de oldschool, cântat profi. E drept, lipseşte acea „sclipire“ care produce melodia aceea care poate deveni un hit. Dar, avem aici un disc care va mulţumi pe deplin urechile amatoare de rock „cuminte“. Albumul „Sunt“ poate fi cumpărat de aici. 

Caribou - Our Love

Our Love e unul din cele mai şmechere albume de muzică electronică din 2014. Dacă în industria muzicii dance ar exista distincţia de doctor honoris causa, titlul acesta i-ar reveni cu siguranţă canadianului Dan Smith. Lucrările sale academice în spectrul sonor reuşesc să trezească interesul celor avizaţi, iar contribuţiile aduse dance-ului prin albumele editate sub numele de Caribou sunt de netăgăduit. Precedentul material al canadianului, Swim, a deschis o linie muzicală superbă, care este continuată cu mare măiestrie într-un disc ambiţios, ce merită ascultat la volum măricel. Dacă e să ne luăm după legendă, Caribou este numele cu care se strigă renii în America de Nord. Dacă e să ne luăm după senzaţii, Our Love e numele unui album care te surprinde prin suişuri şi coborâşuri inteligent create. Dacă e să asculţi piesa care dă titlul albumului, de exemplu, în momentul când piesa capătă bass, te simţi ca într-un rollercoaster, undeva la înălţime, gata să cobori într-un abis care îţi provoacă fiori privirii. Şi-n momentul când te avânţi în hău, bum....vine bassul acela care pur şi simplu te ameţeşte de cap. Dincolo de piesa care dă titlul acestui material de colecţie, se regăsesc o sumedenie de „nebunii“ sonopre care alternează între pishadelic şi experimental. Un alt moment de cumpănă este single-ul Cant do without you, prima piesă din cele zece track-uri prezente aici. Fanii muzicii dance cunosc probabil această piesă şi graţie remixurilor deştepte de care beneficiează, dar nici varianta originală a acesteia nu e de lepădat. „Silver“ de pe altă parte are parte de un aranjament hipnotic, în care Daniel Snaith îşi arată măiestria în arta aranjamentelor muzicale. Chestie care se observă de la distanţă şi-n alte track-uri, de exemplu în Second Chance, unde nişte armonii absolut neobişnuite reuşesc totuşi să creeze o melodie magică. Julia Brightly pare o piesă extrasă parcă din vremurile de rave ale lui Moby, iar Mars te trimite într-o galaxie îndepărtată unde roboţii mişcă din şuruburi într-un mare fel. Un alt moment de cumănă este Back Home, dar întreg discul ăsta are o magie aparte greu de descris în cuvinte. Indiferent că această muzică e etichetată indie – electronic sau „dance pentru oameni cu IQ“, piesele lui Caribou merită toate laudele. Iar Our Love merită aplauze prelungite.