David Garett - Rock Symphonies

Departe de a fi ceva original, acest material – cu toate minusurile sale evidente – este unul care poate fi inclus in categoria decent. Imaginea de macho- man care troneaza pe coperta acestui album poate indeparta o parte a audientei. Dar atrage cu siguranta alti musterii. Muzicianul care in trecut a fost si fotomodel se mai poate lauda cu o chestie care prinde bine la mase. Da, el este cel mai rapid violonist din lume, care a intrat in Cartea Recordurilor interpretand nu mai putin de 14 note muzicale pe secunda. Dincolo de “imagine” salasluieste produsul. Adica 11 melodii din categoria “evergreen”, printre care se regasesc Smells like teen spirit, Walk this way, Kashmir, Vertigo sau November Rain.

Asteptari: David Garett e un muzician care de vreo trei anisori navigheaza in apele incrucisate ale muzicii clasice cu cele ale rock-ului, rezultatatul fiind “captat” si pe acest “Rock Symphonyes” care este al 6-lea album din cariera sa.

Rezultat: Departe de a fi ceva original, acest material – cu toate minusurile sale evidente – este unul care poate fi inclus in categoria decent. Imaginea de macho- man care troneaza pe coperta acestui album poate indeparta o parte a audientei. Dar atrage cu siguranta alti musterii. Muzicianul care in trecut a fost si fotomodel se mai poate lauda cu o chestie care prinde bine la mase. Da, el este cel mai rapid violonist din lume, care a intrat in Cartea Recordurilor interpretand nu mai putin de 14 note muzicale pe secunda. Dincolo de “imagine” salasluieste produsul. Adica 11 melodii din categoria “evergreen”, printre care se regasesc Smells like teen spirit, Walk this way, Kashmir, Vertigo sau November Rain.

Urechile melomanilor au fost martore de-a lungul timpului la multe asemenea incercari. Chiar si Walk this way-ul celor de la Aerosmith a fost interpretat de n ori. De Macy Gray sau Hank Williams Jr, printre altii. Varianta propusa de germanul cu look de fotomodel e una in care apare si fostul chitarist al lui Michael Jackson Orienthi. Si este una izbutita. La fel ca si Smells like teen spirit-ul celor de la Nirvana. Unul din cele mai interesante momente ale albumului este mash – up – ul dintre cele patru anotimpuri (Vivaldi) si Vertigo – ul celor de la U2. Piesa cu pricina combina intr-un mod surprinzator valentele muzicii clasice cu rock-ul. Mai avem aici si Master of Puppets sau chiar Live and let die, interpretarile via Garett fiind piese light care pot fi incluse de exemplu in momentele in care la o nunta se servesc sarmalele. Desigur nu toate momentele sunt reusite. Sobrietatea clasicului e greu de „potrivit” cu exuberanta rock-ului, iar cei care nu sunt foarte deschisi la experimente pot fi oripilati de aceste incrucisari.

Conceptul acestui disc este probabil acela conform caruia rockerii care vor auzi muzica din categoria „clasica“ isi vor cumpara bilete pe viitor la Filarmonica iar conservatorii ii vor privi mai cu indulgenta pe tinerii cu tricou Nirvana. Categoric, Rock Symphonies nu e un disc care geme de idei inovatoare. Ideea a fost executata de multe ori inainte. Cu toate acestea, rezultatul nu e dezastruos, osciland undeva in zona intre „acceptabil si nu-mi pasa”...

Recomandari: Pentru cei neoripilati de cuvinte ca incrucisare sau crossover. Decent, dar nu din categoria indispensabil.

The Knife - Tommorow In a Year

Nu e nici opera, nici electro, nici pop. E ceva aflat undeva in no man's land. Fara indoiala Tommorow In aYear nu va deveni un disc popular. Iar acei care cauta doar elementul de distractie in muzica cu siguranta nu rezista mai mult de doua minute din aceasta auditie. Cu toate acestea un lucru e sigur: cei de la The Knife nu au absolut nici o bariera muzicala!

Daca e sa ne luam dupa comunicatul oficial de presa, Tommorow, In a Year este o opera bazata pe celebra carte Originea speciilor a lui Charles Darwin. Discul este o colaborare intre The Knife si Mt. Sims si Planningtorock care cuprinde aparitii ale mezosopranei Kristina Wahlin Momme, actrita daneza Laerke Winter Andresen si muzicianul pop suedez Jonathan Johannson.

Vremurile in care The Knife cantau superba piesa Heartbeats au apus. Cel putin pentru acest proiect! Desi eticheta acestui disc este aceea de "opera" lucrurile nu stau chiar asa. Si asta pentru ca Olof Dreijer din The Knife a declarat intr-un interviu ca n-a auzit in viata lui o opera cap - coada. Asadar atunci cand cei de la Hotel Pro Forma l-au rugat sa scrie o coloana sonora pentru un spectacol bazat pe opera lui Charles Darwin, a luat-o ca pe o provocare. In cele 90 de minute ale acestui album nu prea exista melodie si nici ritm. In multe locuri lipsesc chiar si vocile. De fapt, la o auditie mai atenta descoperi ca ele sunt prezente, dar undeva in fundal, total atipic pentru muzichia vremurilor noastre. Vizavi de acest album nimeni nu poate avea asteptari. Nu prea stim la ce sa fim atenti, ce conteaza mai mult. De exemplu in Variatons of birds, avem de-a face cu peste sase minutele de noise - rock. Una din piesele de rezistenta ale acestui proiect este Coloring the pidgeons, care pe parcursul celor 11 minute este cea mai apropiata forma de muzica experimentala la care ne putem astepta. Dealtfel este total gresit sa ne referim la piese in acest disc, mai exact sunt momente muzicale care incearca sa inlature orice bariera stilistica imaginata vreodata de rasa umana.
Fara indoiala Tommorow in a year nu va deveni un disc popular. Iar acei care cauta doar elementul de distractie in muzica cu siguranta nu rezista mai mult de doua minute din aceasta auditie. Cu toate acestea un lucru e sigur: cei de la The Knife nu au absolut nici o bariera muzicala! De ascultat doar pentru cei chititi pe experimente. Nu e nici opera nici pop, e "no mans land".

Max Richter - Infra

Asteptari: Max Richter este un compozitor britanic nascut in Germania, care de-a lungul carierei sale a colaborat cu Future Sound of London sau Roni Size iar acest Infra este cel de-al 5 – lea material solo.

Rezultat: Omul acesta sufera de o creativitate iesita din comun compozitiile sale fiind de-a dreptul mirifice. Max Richter este genul acela de compozitor de muzica clasica ale carui creatii se potrivesc ca o manusa coloanelor sonore, dealtfel multe din melodiile sale fiind folosite in acest scop. Ca sa amintim numai un exemplu: On the Nature of Daylight a fost folosita pe coloana sonora a filmului lui Scorsese de anul acesta Shutter Island. Albumul acesta a fost conceput initial pentru o reprezentatie de balet de 25 de minute, dar in aceasta varianta a fost extins la 40 de minutele. Exact cat trebuie! Sunetele care te izbesc in piesele acestea creeaza diverse „filme”, chiar si fara un suport „video”. Inregistrarile pentru acest album au durat o singura zi intr-un studio din Londra, iar faptul ca acestea au fost facute intr-un mod analogic dau o caldura aparte acestui material.

Discul nu are titluri de piese: doar Infra si Journey. Practic, auditia acestui disc nu are cum sa nu-ti provoace vreun sentiment, fie el unul de melancolie sau de bucurie. E genul de muzica ce se potriveste atat pentru coloana sonora a unui serial de genul Caracatita dar si momentelor in care orice meloman are nevoie de relaxare. Ca si comparatii, Richter se regaseste in tagma unor nume ca Michael Nyman sau Philip Glass. Chiar daca piesele nu au un story anume, ele evoca diverse imagini si amintiri cat se poate de diverse. Infra e un album care n-are nevoie de prea multe descrieri: e pur si simplu un disc de ascultat pentru momentele linistite ale zilei. Indiferent daca ne chinuim sa catalogam aceasta muzica drept neo-clasica sau de ambient, e clar ca sound-ul acesta e unul „de relaxare“. E prea pop pentru lumea muzicii clasice si prea „clasic” pentru a fi inclus in lumea muzicii electronice. E undeva la granita si musteste de originalitate...

Recomandari: Pentru acei care sunt curiosi de granitele dintre muzica clasica si electronica. Si care au ascultat vreodata Phillip Glass.