Gabriela Cilmi - Ten

Marea problema a Gabrielei Cilmi este aceea ca readuce in atentie ceea ce ne place sa numim “acei minunati ani 80“. Da, au fost mirifici insa parca in zilele noastre exista mai multa muzica pop inspirata din acele vremuri decat in anii respectivi. Avem aici o voce jazzy, a la Anastacia pe alocuri, care nu pusca deloc cu productia muzicala. Pentru nepretentiosi, Ten poate rula undeva in fundal. Daca stiti cu ce se mananca aceasta arta, evitati discul.
Australianca Gabriela Cilmi – care a cantat in tara noastra anul trecut la festivalul Bestfest – este o dovada vie ca niciodata nu-i prea devreme pentru un curs de recalificare. Solista care a debutat cu Sweet about me a trecut de la stilul ei usor a la Amy Winehouse la ceea ce se cauta astazi in industria muzicala: electro – pop. Stilistic, albumul ei Ten este la ani – lumina distanta de precedentul Lessons to be learned, fiind un pop – electro mult prea uzitat in vremurile noastre.
Cei care au auzit vreodata Sweet about me vor ramane cu gura cascata inca de la prima piesa a acestui disc, On a mission, care are dealtfel “misiunea” de a promova acest material. Un inceput promitator, cel putin pentru primele 17 secunde pana cand solista incepe sa-si etaleze talentele vocale. Nu e nimic rau cu vocea ei, nici cu instrumentatia electro a la Fischerspooner, pur si simplu compozitia aduce a ceva de care vrem sa uitam cu tot dinadinsul, pescuit din frumosii ani 80. Hearts don’t lie are o linie de bass imprumutata parca din visteria lui Michael Jackson. Chiar daca exista momente in care discul acesta nu este plictisitor “pe linie”, marea problema a Gabrielei Cilmi este aceea ca readuce in atentie ceea ce ne place sa numim “acei minunati ani 80“. Da, au fost mirifici insa parca in zilele noastre exista mai multa muzica pop inspirata din acele vremuri decat in anii respectivi!
Love me cos you want to este o piesa care nu are cum sa nu-ti aduca aminte de vremurile de inceput ale australiencei Kylie Minogue. Doar ca, de atunci au trecut multi anisori, s-a mai schimbat cate ceva chiar si-n muzica pop. Daca in cazul pieselor croite pe un BPM cat se poate de la moda situatia nu poate fi descrisa ca fiind catastrofala, atunci cand Gabriela se apuca sa cante balade rezultatul e dezastruos. Defender are darul de a te enerva intr-o clipita si sa-ti aduca aminte de toate baladele nesuferite aparute de-a lungul anilor in muzica pop. Glue are exact acelasi efect. Fiindca solista are doar 18 anisori, e si normal ca tematica albumului sa fie una despre relatii. Iar atunci cand pe disc vine piesa Robots, textul e undeva intre pueril si schizofrenic. „Ce ar fi sa ne iubim ca robotii? Ce ar fi daca saruturile noastre ar fi X si O? Am vedea lumea prin intermediul unor ferestre electrice“. Probabil ca si un amator de dubstep putea compune un text mai izbutit, dupa o petrecere de 24 de ore non – stop “imbogatita” cu niscaiva plante ba interzise, ba legale. Chestia cu primele secunde faine e valabila si la piesa Superhot. Intsrumentatiile sunt pe alocuri inventive, doar ca vocea strica tot. Sau invers, vocea aceasta nu se potriveste instrumentatiei. Se prea poate ca cei zece fani ai Gabrielei din tara noastra, sa ma contrazica, dar asta e alta poveste. Atunci cand inflexiunile vocii Gabrielei sunt sustinute de o orchestratie adecvata rezultatul este acceptabil. E cazul piesei Boys, care este una din melodiile suportabile de pe Ten. In schimb Invisible Girl aduce prea mult a Britney Spears. Si pentru ca sa nu uitam cine e cu adevarat Gabriela avem la final si o varianta cica electro la Sweet about me.
Avem aici o voce jazzy, a la Anastacia pe alocuri, care nu pusca deloc cu productia muzicala executata de celebra echipa britanica Xenomania (care mai are la activ nume ca Cher, Sugababes sau Girls Aloud). In cazul in care faceti parte din categoria celor nepretentiosi, piesele de pe Ten pot rula undeva in fundal. Daca stiti cu ce se mananca aceasta arta, evitati discul.

Laura Marling - I speak because I can

Daca faceti parte din categoria omuletilor care apreciati melancolia folk-ului bazat pe sunete pure simple si nealterate si nume ca Joni Mitchell sau  Joan Baez va sunt dragi, faceti bine si puneti mana pe albumul secund al Laurei Malding. Un alt plus este ca discul se regaseste in categoria superioara a clasamentelor actuale internationale, printre tone de pop facut la comanda.. N-as recomanda ascultarea acestuia in momente in care ai nevoie ca muzica sa-ti inspire un vibe pozitiv. E melancolie pana la loc comanda.

Poezie si folk. Cam acestea sunt atu-urile pentru care Laura Marling, o cantareata de numai 20 de ani din Marea Britanie face valuri prin clasamente. Primul ei album Alas I Cannot Swim a fost nominalizat acum doi ani pentru prestigiosul Mercury Award, iar continuarea acestuia – I speak because I can – a fost si el primit cu entuziasm de criticii muzicali.

Se spune ca pentru albumul ei anterior, solista a luptat din rasputeri sa-si etaleze vocea la adevaratele ei capacitati. De aceea producatorul discului ajungea in studio inaintea ei, stingea luminile si inconjura microfonul solistei cu lumanari. Pare-se ca de aceasta data lucrurile sunt spuse mult mai raspicat. Inclusiv titlul sugereaza ca Laura si-a gasit directia si a devenit confidenta in propriile-i forte.

Albumul este concentrat pe sound-ul „curat“ de chitara dar are parte si de pian, banjo si chiar instrumente de suflat. Fara indoiala eventualele comparatii care iti vin in cap atunci cand asculti acest disc merg catre Mumfords and Sons. Si mai mult catre Joni Mitchell, ale carei inflexiuni se simt cel mai bine in piesa Made by Maid. E un disc melancolic iar atat partea muzicala cat si textele sunt adanc infipte in partea dark a folk-ului. Care ajung pana la texte de genu: „No hope in the air/No hope in the water/Not even for me/Your last serving daughter“. Unul din cele mai frumoase momente ale acestui disc este Goodbye England (Covered in Snow) care evoca frumusetea vremurilor petrecute “la tara”. Blackberry Stone si Devil’s Spoke sunt si ele momente in care aranjamentul simplist face casa buna cu starea de spirit a vocii.

Daca faceti parte din categoria omuletilor care apreciati melancolia folk-ului bazat pe sunete pure simple si nealterate si nume ca Joni Mitchell sau  Joan Baez va sunt dragi, faceti bine si puneti mana pe albumul secund al Laurei Malding. Un alt plus este ca discul se regaseste in categoria superioara a clasamentelor actuale internationale, printre tone de pop facut la comanda.. N-as recomanda ascultarea acestuia in momente in care ai nevoie ca muzica sa-ti inspire un vibe pozitiv. E melancolie pana la loc comanda.

Muzica electronica romaneasca moca!

Motive de bucurie: e gratis si promoveaza artisti din zona muzicii electronice romanesti! Aparitia compilatiei Buzz Ro! 2010 este un pas micut pentru marea majoritate a cetatenilor romani, dar un salt gigantic pentru „miscarea“ electronica din aceasta tara. Nu putem decat sa le uram bafta pe mai departe si sa speram ca pe viitor piesele incluse pe aceste compilatii sa ramana undeva la mijlocul distantei dintre limita admisibila a ciudateniei si nonconformism.
Chiar si cel mai indarjit carcotas de meserie n-are cum sa nu salute aparitia compilatiei Buzz Ro 2010. Prima compilatie de muzica electronica romaneasca sub licenta Creative Commons, lansata de blogul Freshgoodminimal.ro apare in format fizic in 1000 de exemplare, cu 12 producatori electronici romani si, in format digital, cu 17. Piesele pot fi fi descarcate si sharuite (si pe internet), de aici.
“De-a lungul a 15 ani, scena romaneasca electronica a crescut in promoteri si organizatori de petreceri, in festivaluri si public, in locatii si invitati straini. Pentru a cladi insa ceva local de calitate, nu este de ajuns sa ne strangem laolalta si sa ne hranim bine cu sound. A sosit vremea sa investim in artistii romani si sa ne laudam cu ei in afara!“, e motivatia aleasa de initiatorii acestui proiect, care intentioneaza sa creeze o serie regulata de astfel de compilatii si o platforma coerenta si organizata de promovare a artistilor electronici romani.
„Selectia nostra nu va avea pretentia de a fi exhaustiva. Ocolind aspectele comerciale si incercand sa o producem numai din fonduri proprii sau donatii, incercam sa evitam tentatia muzicii “de top” si sa pastram o anumita calitate”, se mai spune in comunicatul oficial. De-a lungul celor 17 nume incluse pe aceasta compilatie se regasesc o serie de muzici la mii de ani – lumina fata de ceea ce gasim in clasamentele autohtone actuale. Astfel incat n-ar trebui sa mire pe nimeni ca primul nume de aici, Sillyconductor, navigheaza – conform myspace-ului – undeva intre “classical/comedy/concrete“.   Printre alte etichete gasite pe myspace in dreptul artistilor care au intrat pe acest prim experiment gasim tropical/hawaiian/soul (Cristi Cons), electronica/experimental (Makounochi Bento), Dub / Techno / Drum & Bass (Alien Pimp)  sau Dark Techno Baroque (The Model).  De toate pentru toti, cel putin la nivel declarativ. Piesele de aici oscileaza undeva intre ritmurile pretabile la diverse tarasenii mai mult sau mai putin exclusiviste carora li se aplica eticheta “party” si muzica de canapea, unicul inconvenient fiind acela ca in unele cazuri durata track-urilor este monoton de mare.
Inca de la prima secunda a piesei lui TRG (Belgraded) e clar pentru toata lumea de ce acest tanar e atat de apreciat mai ales peste hotare. Dincolo de stil sau alte chitibusuri, instrumentatia este una care nu plictiseste, piesa are “flow“ si dinamica. Timisorenii de la Makounochi Bento (impreuna cu Selfmademusic) au si ei sapte minute de glorie pe aceasta compilatie cu o piesa in stilul lor caracteristic, care exploreaza cotloanele cele mai intunecate ale sound-urilor electronice si “atinge” la suflet urechile avide de muzici dubioase. Din pacate remixul lui Silent Strike la piesa Alexandrinei numita Noi doi nu reuseste sa straluceasca. Mare pacat, fiindca atat vocea cat si productiile lui Silent Strike puteau fi mult mai bine exploatate in acest melanj. Desigur, fiecare meloman va gasi momente mai stralucite sau nu in functie de “felia” din care face parte atunci cand se imparte marele tort al muzicii electronice.
Daca e sa comparam Buzz Ro cu ceva similar de prin tarile in care “electronicele” au traditie, e clar ca rezultatul nu ne avantajeaza defel. Dar, avand in vedere ca in Romania acesta este primul pas hotarat in aceasta directie, si mai ales ca intreaga compilatie poate fi descarcata mocca, cuvintele de lauda trebuiesc sa fie cele predominante. Aparitia compilatiei Buzz Ro! 2010 este un pas micut pentru marea majoritate a cetatenilor romani, dar un salt gigantic pentru „miscarea“ electronica din aceasta tara. Nu putem decat sa le uram bafta pe mai departe si sa speram ca pe viitor piesele incluse pe aceste compilatii sa ramana undeva la mijlocul distantei dintre limita admisibila a ciudateniei si nonconformism.

Joe Bonamassa - Black Rock

In acest album Joe Bonamassa este cat se poate de inventiv si divers. Niciodata in trecut n-a fost atat de versatil. Cu toate acestea, nu a uitat sa includa nici cateva blues-uri batranesti care vor face deliciul melomanilor adevarati. Chiar daca pe alocuri riff-urile lui rapide devin previzibile, Black Rock este un disc de neratat pentru dependentii de blues si rock.
A primit prima chitara la varsta de 4 ani iar la varsta de 7 ani a cantat piese de Stevie Ray Vaughan si Jimi Hendrix, unu la unu. Joe Bonamassa unul din „eroii actuali ai chitarii“ a evoluat in deschiderea lui B.B. King la varsta de 12 ani si pana la momentul actual (32) a fost invitat sa cante alaturi de nume ca Buddy Guy, Foreigner, Robert Cray, Stephen Stills, Joe Cocker, Gregg Allman, Steve Winwood, Paul Jones, Eric Clapton, sau Derek Trucks.

Cel de-al 10-lea album de studio al muzicianului cuprinde cateva compozitii proprii dar si preluari dupa Bobby Parker, John Hiatt, Jeff Beck, Leonard Cohen, Otis Rush, Willie Nelson, James Clark si Blind Boy Fuller. Fiindca a fost conceput ca un album cat se poate de divers, alaturi de Joe Bonamassa se afla si cativa muzicieni din Grecia, care adauga un iz cat se poate de mediteranian. Inregistrarile au fost realizate alaturi de producatorul Kevin Shirley intr-un studio care poarta numele de Black Rock, de aici venind si numele discului.

Prima piesa este totodata si primul cover. Steal your heart away, dupa Charlie Parker este exact asa cum se asteapta orice fan al lui Joe Bonamassa: blues de buna calitate, nealterat. Unul din momentele de exceptie ale materialului este Night life in care apare si BB King, iar piesa lui Willie Nelson este un adevarat diamant. Chiar daca muzicianul a declarat ca “a iesit mult mai rock decat m-as fi gandit”, discul poarta amprenta blues-ului. Mirificele acorduri de bazouka in piese ca Bird on a Wire (dupa Leonard Cohen) sau Athens to Athens dau o savoare aparte si reusesc sa adauge culori sonore noi. Exista aici s-un moment eminamente rock. E vorba de piesa Blue and Evil, la care daca faci abstractie de voce si ti-l imaginezi pe Robert Plant, ai impresia ca asculti ceva din perioada Phisical Graffiti a celor de la Led Zeppelin.

In acest album Joe Bonamassa este cat se poate de inventiv si divers. Niciodata in trecut el n-a fost atat de versatil. Cu toate acestea, nu a uitat sa includa nici cateva blues-uri batranesti care vor face deliciul melomanilor adevarati. Chiar daca pe alocuri riff-urile lui rapide devin previzibile, Black Rock este un disc de neratat pentru dependentii de blues si rock.

Erykah cu Y si Amerykah tot asa...

Erykah e regina neo - soul. Adica o combinatie de funk, soul, jazz, hip – hop si r’n’b. Din acela care nu-ti insulta inteligenta. Desi face parte din curentul muzica urbana made in U.S.A. – atat de aiurea gratie unor exponenti actuali – albumul acesta este unul decent. Nu in totalitate fiindca in piesa You Loving Me solista spune „You’re loving me and I’m drinking your gin…and I’m f…ing your friends“.
I se spune regina muzicii neo – soul.  Si fiindca si-a schimbat numele de Erica in Erykah, a purces si la o alta chichineata: America a devenit Amerykah. La doi ani dupa albumul ei New Amerykah, Part One (4th World War) nu avea cum sa iasa cu altceva decat cu Part Two. Care are subtitlul de Return of the Ankh. Daca in primul album solista a abordat o tematica ce a inclus saracia si violenta urbana de aceasta data ea s-a concentrat mai mult pe o latura mai personala, cu “jonglerii” in jurul unor notiuni ca romanta si emotii. Taman de aceea, primele cuvinte rostite in melodia care deschide albumul sunt My Love.

Dincolo de tematica, succesul acestui disc este asigurat de melanjul de stiluri.  Cu un sound foarte analogic, printre cele 11 melodii ale discului influentele  din funk, soul, jazz, hip – hop si r’n’b isi dau intalnire intr-un mod fericit. Iar faptul ca urechea melomanului se poate delecta cu sunete de harpa sau chiar theremin (un instrument mai deosebit care are si el o acustica aparte) aduce un plus acestei magii sonore. Deloc de neglijat este si performanta vocala a solistei.

La categoria r’n’b care nu-ti insulta inteligenta se inscrie melodia Ummm,hmmm in timp ce  Incense suna deosebit de interesant fiind  parca o joaca cu harpa si niste sunete distorsionate de radio. Unul din punctele culminante ale acestui disc este Window seat (videoclipul acesteia fiind filmat chiar in aceste zile), care reuseste sa fie cat se poate de downtempo. Exista insa si momente mai antrenante, la fel de bune, cum ar fi Turn me away. Si chiar si cand fundalul sonor e parca un acid jazz a la Jamiroquai. La capitolul momente mai putin inspirate se incadreaza fara drept de apel piesa care inchide albumul Out my mind, just in time.

Desi face parte din curentul muzica urbana made in U.S.A. – atat de aiurea gratie unor exponenti actuali – albumul acesta este unul decent. Nu in totalitate fiindca in piesa Loving Me solista spune „You’re loving me and I’m drinking your gin…and I’m f…ing your friends“.