Gabriela Cilmi - Ten

Marea problema a Gabrielei Cilmi este aceea ca readuce in atentie ceea ce ne place sa numim “acei minunati ani 80“. Da, au fost mirifici insa parca in zilele noastre exista mai multa muzica pop inspirata din acele vremuri decat in anii respectivi. Avem aici o voce jazzy, a la Anastacia pe alocuri, care nu pusca deloc cu productia muzicala. Pentru nepretentiosi, Ten poate rula undeva in fundal. Daca stiti cu ce se mananca aceasta arta, evitati discul.
Australianca Gabriela Cilmi – care a cantat in tara noastra anul trecut la festivalul Bestfest – este o dovada vie ca niciodata nu-i prea devreme pentru un curs de recalificare. Solista care a debutat cu Sweet about me a trecut de la stilul ei usor a la Amy Winehouse la ceea ce se cauta astazi in industria muzicala: electro – pop. Stilistic, albumul ei Ten este la ani – lumina distanta de precedentul Lessons to be learned, fiind un pop – electro mult prea uzitat in vremurile noastre.
Cei care au auzit vreodata Sweet about me vor ramane cu gura cascata inca de la prima piesa a acestui disc, On a mission, care are dealtfel “misiunea” de a promova acest material. Un inceput promitator, cel putin pentru primele 17 secunde pana cand solista incepe sa-si etaleze talentele vocale. Nu e nimic rau cu vocea ei, nici cu instrumentatia electro a la Fischerspooner, pur si simplu compozitia aduce a ceva de care vrem sa uitam cu tot dinadinsul, pescuit din frumosii ani 80. Hearts don’t lie are o linie de bass imprumutata parca din visteria lui Michael Jackson. Chiar daca exista momente in care discul acesta nu este plictisitor “pe linie”, marea problema a Gabrielei Cilmi este aceea ca readuce in atentie ceea ce ne place sa numim “acei minunati ani 80“. Da, au fost mirifici insa parca in zilele noastre exista mai multa muzica pop inspirata din acele vremuri decat in anii respectivi!
Love me cos you want to este o piesa care nu are cum sa nu-ti aduca aminte de vremurile de inceput ale australiencei Kylie Minogue. Doar ca, de atunci au trecut multi anisori, s-a mai schimbat cate ceva chiar si-n muzica pop. Daca in cazul pieselor croite pe un BPM cat se poate de la moda situatia nu poate fi descrisa ca fiind catastrofala, atunci cand Gabriela se apuca sa cante balade rezultatul e dezastruos. Defender are darul de a te enerva intr-o clipita si sa-ti aduca aminte de toate baladele nesuferite aparute de-a lungul anilor in muzica pop. Glue are exact acelasi efect. Fiindca solista are doar 18 anisori, e si normal ca tematica albumului sa fie una despre relatii. Iar atunci cand pe disc vine piesa Robots, textul e undeva intre pueril si schizofrenic. „Ce ar fi sa ne iubim ca robotii? Ce ar fi daca saruturile noastre ar fi X si O? Am vedea lumea prin intermediul unor ferestre electrice“. Probabil ca si un amator de dubstep putea compune un text mai izbutit, dupa o petrecere de 24 de ore non – stop “imbogatita” cu niscaiva plante ba interzise, ba legale. Chestia cu primele secunde faine e valabila si la piesa Superhot. Intsrumentatiile sunt pe alocuri inventive, doar ca vocea strica tot. Sau invers, vocea aceasta nu se potriveste instrumentatiei. Se prea poate ca cei zece fani ai Gabrielei din tara noastra, sa ma contrazica, dar asta e alta poveste. Atunci cand inflexiunile vocii Gabrielei sunt sustinute de o orchestratie adecvata rezultatul este acceptabil. E cazul piesei Boys, care este una din melodiile suportabile de pe Ten. In schimb Invisible Girl aduce prea mult a Britney Spears. Si pentru ca sa nu uitam cine e cu adevarat Gabriela avem la final si o varianta cica electro la Sweet about me.
Avem aici o voce jazzy, a la Anastacia pe alocuri, care nu pusca deloc cu productia muzicala executata de celebra echipa britanica Xenomania (care mai are la activ nume ca Cher, Sugababes sau Girls Aloud). In cazul in care faceti parte din categoria celor nepretentiosi, piesele de pe Ten pot rula undeva in fundal. Daca stiti cu ce se mananca aceasta arta, evitati discul.