Jeff Beck, dupa sapte ani de pauza. Conform asteptarilor.

Primul album de studio dupa sapte ani de pauza este exact asa cum ne-am fi asteptat. Desigur, Jeff Beck abordeaza melodiile cu delicatetea unui bijutier, transformandu-le in veritabile diamante. Dar, Emotion & Commotion nu reuseste sa creeze o impresie artistica prea buna la capitolul „emotii“.  Discul ramane o auditie mai mult decat placuta pentru cei care si-au dorit fie si pentru o secunda in viata sa devina vreodata chitaristi...
Anul care a trecut a fost unul cat se poate de benefic pentru Jeff Beck. Printre altele omu’ a avut un turneu sold – out, o nominalizare la Grammy si un recital magnific la Madison Square Garden. Ca si unul dintre chitaristii care au definit blues – rock – ul britanic , Jeff Beck a avut de-a lungul anilor un traseu in care a explorat o sumedenie de stiluri, de la jazz – rock pana la rockabilly. Si ce e cel mai presus, scoate albume fara a-I pasa defel de industria muzicala mondiala. Datorita acestor chestiuni muzicianul a devenit una din cele mai distinctive personaje in bransa sa, o „portavoce“ a chitarei electrice din toate timpurile.
Primul sau album de studio din ultimii sapte ani ofera acelora care se inscriu in categoria “fani” o excursie cat se poate de interesanta. In care se regasesc riff-uri rock in piesa Hammerhead (punctul culminant al discului) sau vagi ritmuri de reggae in There’s no other me. Dar si un cover mai putin inspirat dupa I put a spell on you. Si asta nu numai vocii lui Joss Stone care nu reuseste sa surprinda pe deplin dramatismul original al acestei piese, dar si gratie orchestratiei. Ramanand la cover-uri, trebuie sa mentionez ca varianta lui la Somewhere over the Rainbow este una cat se poate de reusita. Un alt moment fericit  e Nessun Dorma, celebra arie a lui Puccini fiind imbracata intr-o haina superba. Alaturi de vocea lauratei Grammy, Joss Stone, albumul le mai are ca invitate si pe Imelda May (in piesa Liliac Wine) si Olivia Safe (Elegy for dunkirk). Tot la acest capitol se numara si o orchestra alcatuita din 64 de oameni.
Desigur, Jeff Beck abordeaza melodiile cu delicatetea unui bijutier, transformandu-le in veritabile diamante. Dar, Emotion & Commotion nu reuseste sa creeze o impresie artistica prea buna la capitolul „emotii“. Discul ramane o auditie mai mult decat placuta pentru cei care si-au dorit fie si pentru o secunda in viata sa devina vreodata chitaristi. E ceva exact asa cum ne-am fi asteptat de la Jeff Beck, nici prea-prea nici foarte – foarte.