Din seria hip - hop inteligent: Die Fanatstichen Vier

Discul acesta este unul imprevizibil, cu o varietate stilistica rara intalnita in randul artistilor din tagma hip hop. Chiar si pentru cineva care stie doar „schnelle, schnelle, das ist gut” e o auditie cat se poate de reconfortanta. Indubitabil, farmecul celor de la Die Fantastichen Vier se datoreaza instrumentalelor extrem de vioaie si percutante, apropiate oarecum de cele abordate cu atata iscusinta de muzicienii francezi ai genului. E rap-ul european in splendoarea sa, o muzichie plina de culoare si savoare, consumabila si de amatorii de pop.
Asteptari: Una din primele trupe care a cantat rap in Germania, Die Fantastiche Vier a reusit sa reinvigoreze hip – hop – ul cu niste texte cat se poate de iscusite. Gratie hitului Die Da in 1992 germanii au devenit cunoscuti in intreaga lume iar dupa cateva discuri care au ocupat primele pozitii ale clasamentelor in Germania au revenit cu  Für Dich Immer Noch Fanta Sie.
Rezultat: Discul acesta este unul imprevizibil, cu o varietate stilistica rara intalnita in randul artistilor din tagma hip hop. Chiar si pentru cineva care stie dor „schnelle, schnelle, das ist gut” e o auditie cat se poate de reconfortanta. Indubitabil, farmecul celor de la Die Fantastichen Vier se datoreaza instrumentalelor extrem de vioaie si percutante, apropiate oarecum de cele abordate cu atata iscusinta de muzicienii francezi ai genului.
Albumul incepe intr-o atmosfera de Sparacus, piesa Wie gladiatoren reusind sa evidentieze pe deplin talentul celor patru germani in a se lupta cu diversele cutume stilistice din arta numita muzica. Pe parcurs, in mai multe episoade avem parte si de un sentiment de Massive Atack, mai ales in Dann mach so mal. Odata aprofundat in auditie nu ai cum sa nu remarci naturaletea excesiva a vocii germanilor, fara brizbriz-uri sau efecte de auto – tune. Simplu si eficient, fara „imbunatariri“, aceasta pare sa fie reteta de succes a oamenilor. In ceea ce priveste capitolul teme abordate, probabil ca acestea sunt cat se poate de sarmante pentru un vorbitor de germana. Oricum, in Dann mach so mal apare o referire la Dieter Bohlen. Care n-are cum sa fie una de bine, se subintelege….
Un alt motiv pentru care aceasta aparitie a germanilor merita toata atentia este acela ca reuseste sa impace cat se poate de eficient capra cu varza. Latura comerciala cu cea underground. O piesa destinata special serilor de vara este Gebt Uns Ruhig Die Schuld (Den Rest Könnt Ihr Behalten), cu un pronuntat iz de slagar, care dealtfel este si single-ul de promovare al acestui disc. Incursiunile in zonele frumoase se simt de la distanta in eleganta Junge Trifft Mädchen, o piesa care incepe de parca ar fi coloana sonora din Pantera Roz si devine un funky – jazz – hip hop dragalas, un soi de Blazzaj realizat insa cu mult mai multa iscusinta. Deosebit de vivace e si Smudo In Zukunft, un fel de swing transpus pe ritmuti rap. Schimbarea constanta de ritm si de stil asigura un aer de originalitate instrumentalelor, varietatea aceasta fiind una care confera intregului album un aer cat se poate de proaspat. 
Für Dich Immer Noch Fanta Sie are parte de doua interludii. Ambele au menirea de a aduce in discutie noile influente electro din zona rap-ului si reusesc cu prisosinta acest lucru. Das letze mal este un alt moment interesant al discului, care insa are parte si de minute mai putin inspirate ca de exemplu Die losung sau Mantra. Kaputt creioneaza foarte bine granita dintre underground si mainstream iar finalul Was Wollen Wir Noch Mehr? Este la fel de inspurat ca si debutul acestui album.
Für Dich Immer Noch Fanta Sie e un disc de ascultat cu urechile ciulite pentru orice posesor de pantaloni largi si sapca de baseball intoarsa. Si nu numai.  Reuseste sa imbine cu o deosebita tenacitate diverse stiluri. E rap-ul european in splendoarea sa, o muzichie plina de culoare si savoare, consumabila si de amatorii de pop.
Recomandari: In caz ca vreti sa ascultati ceva fresh, puneti mana pe Die Fantastischen Vier: e o mostra de hip hop facuta cu bun gust….

In sfarsit!Debutul Persona!Rock made in Timisoara

Discul de debut al timisorenilor este fara nici o indoiala un album de exceptie pentru piata romanesca. Se prea poate ca muzica celor de la Persona sa nu fie mega – prietenoasa in mod instant. Suburbia Afterlife necesita o ascultare mai aprofundata dar te rasplateste in final. E ca un joc de noroc, desigur, dar unul care merita sa fie jucat. E o muzica placuta, chiar daca carcotasii pot comenta ca “afara” acest stil a facut valuri in anii trecuti. Cei de la Persona sunt actori si cel putin jumatate din secretul unei interpretari meseriase consta in alegerea rolurilor potrivite. Fie ca-l numim brit pop sau indie, e hot. Pentru Romania.
Asteptari: Daca n-ati avut contact cu scena rock timisoreana in ultimii sapte ani s-ar putea sa nu fi auzit de baietii de la Persona. Exact ca si cel mai recent album al celor de la Implant si acest disc a fost scos la casa de discuri germana EMG cu un booklet frumusel si in conditii grafice decente. Normale in orice tara asijderea. Carevasazica in conditii exceptionale pentru tarisoara noastra, cea in care casele de discuri “mari” scot albume ca supliment  al unui ziar, fara carticica si uneori invelite intr-un pliculet din acela care se gaseste la supermarket….
Rezultat: Suburbia Afterlife este fara nici o indoiala un album de exceptie pentru piata romanesca. Dincolo de patriotismul local pe care oricat as vrea sa-l indepartez nu am cum sa-l extirpez, discul acesta merita sa fie considerat o piatra de hotar in industria noastra muzicala care, trebuie sa recunoastem, sufera de multe hibe. Principalul merit pentru care Suburbia Afterlife merita toata consideratia este acela ca luat per ansamblu este un disc bine realizat, muncit si plin de substanta. Nici nu e de mirare, avand in vedere ca baietii au avut de ales dintre vreo 40 de compozitii scrise de-a lungul celor sapte ani.
Chiar daca eticheta de brit – pop nu este una pe placul membrilor formatiei atunci cand vine vorba sa-si decrie muzica, e mai mult decat posibil ca aceasta sa defineasca cel mai bine stilul timisorenilor. Chiar de la primele riff-uri ale piesei Momentary lack of passion, piesa care deschide albumul, ascultatorul este “lovit” de niste acorduri asemanatoare cu Common People – ul celor de la Pulp. Refrenul deosebit de usurel al piesei – pigmentat de “la la la”-urile de rigoare – confera o aura de posibil slagar pentru compozitia care – vorba textului ei – reuseste sa dea un ton de “good vibration“. People on the move aduce in ecuatie un aer nitel  retro din epoca Inspiral Carpets. Head on the door si On the screen pastreaza feeling-ul de midtempo, care pregateste ascultatorul pentru “joaca” mai agresiva. Honey Bunny Blues ia un start a la Primal Scream si se recomanda a fi unul din cele mai izbutite momente ale discului. Unicul minus al acestei piese il reprezinta lipsa unui keyboard, care fara indoiala ar fi colorat mult mai bine stilistic acest moment cat se poate de inspirat. Dependency are un refren cat se poate de saltaret, iar un alt diamant sonor este A ride on Lovestreet cu ale sale sound-uri a la Manic Street Preachers are “lipici” instant. Kitchen Song  si The Telephone “curg” cat se poate de natural. Din pacate, unica piesa care depaseste sase minute ca si lungime, Suburbia Afterlife, nu reuseste sa convinga. Personal m-as fi asteptat ca mai multe piese sa mearga pe filonul acesta “mai experimental” al trupei…
Influentele Pixies sau The Smiths (care la urma urmei au fost nume trecute ca influente si pentru pleiada de formatii din brit – pop) sunt omniprezente pe debutul timisorenilor iar Suburbia Afterlife merita sa intre in posesia oricarui meloman care se considera rocker in tara asta. Fie ca il numim brit – pop sau indie sau orice altceva, muzica celor de la Persona sade bine in peisajul autohton.
Pentru ca n-ar fi fair play sa nu amintesc si minusuri, nu am cum sa remarc o “strategie” care personal nu mi se pare potrivita. Aceasta cu piesele cantate exclusiv in limba engleza. Persona are nevoie (si) de piese in limba romana din mai multe motive. Unul este acela ca nu toti cei aflati in tabara potentialului public au absolvit Cambridge-ul pentru a percepe nuantele textelor. Dar principalul motiv este altul. Atunci cand o trupa timisoreana scoate un disc in Germania cu piese in limba engleza, invariabil o buna bucata a target-ului acestui disc este “piata de afara”. Lasand patriotismul local la o parte, trebuie sa recunosc ca “afara” exista o sumedenie de trupe de genul Persona. Poate mai bune. In orice caz concurenta e de zeci de mii de ori mai tare. In cazul in care baietii vor intelege faptul ca target-ul lor principal ramane spatiul carpatic si se vor conforma compunand si in limba noastra neaosa, avem sansa sa asistam la o trupa care va face valuri. In tara. Pe buna dreptate, dealtfel.
Se prea poate ca muzica celor de la Persona sa nu fie mega – prietenoasa in mod instant. Suburbia Afterlife necesita o ascultare mai aprofundata dar te rasplateste in final. E ca un joc de noroc, desigur, dar unul care merita sa fie jucat. E o muzica placuta, chiar daca carcotasii pot comenta ca “afara” acest stil a facut valuri in anii trecuti. Persona sunt actori si cel putin jumatate din secretul unei interpretari meseriase consta in alegerea rolurilor potrivite. Avem asadar zece povesti sonore scrise si interpretate fabulos. E drept, in ultimii ani industria muzicala ne ofera prea multe pachete de nostalgie si trenduri vechi reimpachetate frumos si botezate “acruale”. Persona nu exceleaza in explorarea unor teritorii noi, dar isi spune povestea intr-un mod dragutel. Vizavi de ceea ce se canta la noi in tara, e un disc de exceptie, daca e sa comparam cu “restu lumii” am putea fi mai moderati in acordarea calificativelor…
Recomandari: Merita fiecare banut, indiferent care particica a rock-ului va face sa vibrati mai tare. Poate fi ascultat chiar si de consumatorii de pop, n-are contraindicatii, “curge” snur. Persona e “hot” desi n-are texte de genu Like you do it Lïke a women.

Crowded House, misto ca-ntotdeauna

Oamenii si-au pastrat pe deplin originalitatea iar acest lucru este evident inca din prima piesa, Saturday Sun, care este si single-ul de promovare a acestui disc. Cu niste riff-uri foarte prietenoase si o coeziune aparte, piesa reuseste sa captiveze din prima.Este un disc onest care te prinde din prima ascultare plin de sensibilitate si mai presus de toate care emana o autenticitate cat se poate de sanatoasa. Chiar daca in mod normal un album plin de balade n-are cum sa fie unul vesel, Intriguer iti transmite o senzatie de bine, rar intalnita la marea majoritate a artistilor actuali.
Asteptari: Australienii de la Crowded House si-au gasit intotdeauna un loc aparte in scena muzicala rock, inca de la inceputurile lor, in 1985. Desigur e greu de uitat o piesa ca Hey now, hey now/Don’t dream it’s over, dar discografia oamenilor cuprinde multe alte perle de acest calibru. Dupa zece ani de pauza, Crowded House au revenit in 2007 cu Time on Earth, primit destul de rece de critici. Intriguer este al saselea album din discografia formatiei.
Rezultat: Oamenii si-au pastrat pe deplin originalitatea iar acest lucru este evident inca din prima piesa, Saturday Sun, care este si single-ul de promovare a acestui disc. Cu niste riff-uri foarte prietenoase si o coeziune aparte, piesa reuseste sa captiveze din prima, la fel ca si Archers Arrows. Spre deosebire de multe balade din zilele noastre care sunt incarcate parca artificial cu senzatia de emotie, aceasta melodie reuseste sa mentina pe deplin bunul gust, acordurile muzicale fiind cat se poate de decente. Un atu in plus pentru acest album este ca alaturi de stilul ‚clasic” abordat de muzicieni, se fac resimtite pe deplin si elemente moderne. Iar imbinarea dintre vechi si nou, facuta cu bun gust, nu are cum sa nu te cucereasca pe deplin. O alta balada superba ce poarta numele de Amsterdam completeaza cat se poate de fericit sentimentul de good music pe care il emana australienii. Una din cele mai superbe piese de aici este Isolation, o epopee conceputa pentru oamenii sensibili, care in societatea noastra pusa pe fast forward n-au uitat sa se bucure de experiente noi. Finalul piesei e demential. Disperat, de-a dreptul, o mini – incursiune in noise rock ce demonstreaza alternanta dintre bunastare si disperare prin care trecem cu totii de prea multe ori in ultima vreme. E piesa pe care Chris Isaak n-a scris-o niciodata su cu putina imaginatie aduce si a Rwin Peaks, gratie magiei pe care o emana. Elephants incheie seria pieselor de suflet ale acestui disc, care merita sa stea in casa oricarui amator de muzica sincera.
Albumul Intriguer nu are defel elemente care ar putea fi incadrate la capitolul concesii. Este un disc onest care te prinde din prima ascultare plin de sensibilitate si mai presus de toate care emana o autenticitate cat se poate de sanatoasa. Chiar daca in mod normal un album plin de balade n-are cum sa fie unul vesel, Intriguer iti transmite o senzatie de bine, rar intalnita la marea majoritate a artistilor actuali. Daca cei de la Directia 5 ar aprofunda mai intens procesul de creatie al celor de la Crowded House, poate si piesele lor ar avea mai mult feeling. Doar ca echipajul romanesc mai are mult de tot pana sa ajunga la nivelul australienilor,,,,,
Recomandari: De ascultat pe repeat de toti acei care stiu sa savureze o muzica rock linistita, onesta si mai presus de toate cu compozitii inteligente.

Devo, dupa 20 de ani de pauza

Mai era nevoie de un album Devo dupa 20 de ani de pauza? Categoric, DA! Dincolo de toate, oamenii acestia reusesc sa le dea peste nas multora din trupele asa zis alternative din zilele noastre. Cum? Printr-un disc ce cuprinde o energie debordanta. Un disc pe care dupa ce-l asculti ramai cu un vibe pozitiv. Asta lipseste multora din trupele din zilele  noastre: bucuria de a fi pe scena, de a canta, de a transmite un mesaj care sa-ti descreteasca fruntea. Chiar daca nu cuprinde hituri si nu face parte din categoria albumelor revolutionare, discul merita auditii succesive. E fresh....
Asteptari: Exact la 20 de ani dupa ultimul album realizat de legendara trupa de new wave americana Devo, melomanii au parte de ceva pentru fiecare. Amestecul de punk, art rock, post-punk si New Wave practicat de trupa a fost unul care a lasat urme adanci in istorie. Si totusi, mai era nevoie de un nou album Devo, dupa 20 de ani?
Rezultat: Categoric raspunsul este DA! Primul argument in favoarea acestei afirmatii este acela ca sound-ul lor este cel de dinainte de 1982, cand albumul Oh No! Its Devo a adus ultimele chestii cu adevarat interesante. Asadar, fara nici o exagerare, e un comeback dupa aproape 30 de ani. Desi au in echipaj oameni trecuti de 60 de ani, Devo nu suna deloc batranesc. Din contra, cele 12 melodii de aici suna la fel de agresiv ca Whip It, piesa care a fost cel mai mare slagar al trupei. Un al doilea argument pentru a sublinia maiestria acestui album este acela ca oamenii acestia nu si-au pierdut defel din umor, inclusiv titlul – Something for everybody – fiind cat se poate de sugubat. Tare as vrea sa vad reactia unui fan Holograf, Inna sau Voltaj dupa auditia acestui disc al carui titlu sugereaza ca are de toate pentru toti…..
Daca spun ca piesa de debut Fresh suna car se poate de proaspat, e ceva previzibil, nu? Dar asa e. Poate fi destul de greu sa explici in cuvinte de ce sound-ul unei asemenea trupe e fresh. Categoric, e mult mai usor sa ciulesti urechile si dilema e rezolvata. Nu e fresh in acceptiunea cuvantului din zilele noastre. Nu e dubstep, lounge, emo si nici macar fusion. E undeva intre punk si new wave, dar car se poate de percutant. Mind games incepe cu niste sunete scoase parca din jocul Sonic The Hedgehog iar piesa reuseste sa fie in partea cat se poate de inspirata a acestui album. Si Step up are o savoare aparte.  Culmea e ca ideea celor de la Devo, exprimata inca din anii 70, conform careia omenirea se afla intr-un proces de regres (de-evolution) este una care astazi are tot mai multi adepti. Daca e sa amintim un alt motiv pentru care acest disc nu ar trebui sa lipseasca din colectia oricarui meloman care se respecta ar fi Dont shot (Im a man). Se prea poate ca oamenii care asculta acest disc sa gaseasca o sumedenie de sound-uri cunoscute. Din felia Klaxons, LCD Soundsystem sau o sumedenie de alte formatii actuale. Doar ca, cei de la Devo au cantat aceasta muzica inca de pe vremea cand numele amintite se aflau la gradinita.  Later is now are un pic de Depeche Mode in ea. Nu toate piesele reusesc sa fie la inaltime. No place like home e una din acele piese care e undeva intre o parodie si o piesa „bagata” la gramada pe disc, pentru a il umple. Chiar si Later is on e nitel plictisitoare. Cu toate aceste minusuri, Something for everybody este un disc cat se poate de solid, care emana veselie, buna – dispozitie si bun – gust.
Dincolo de toate, oamenii acestia reusesc sa le dea peste nas multora din trupele asa zis alternative din zilele noastre. Cum? Printr-un disc ce cuprinde o energie debordanta. Un disc pe care dupa ce-l asculti ramai cu un vibe pozitiv. Asta lipseste multora din trupele din zilele  noastre: bucuria de a fi pe scena, de a canta, de a transmite un mesaj care sa-ti descreteasca fruntea. Devo reuseste acest lucru la aproape 30 de ani de la ultima lor strigare si pentru asta merita aplauze furtunoase.
Recomandari: Orice meloman care nu face parte din categoria snobilor sau a superficialilor, va gasi ceva bun in acest comeback. Chiar daca nu cuprinde hituri si nu face parte din categoria albumelor revolutionare, discul merita auditii succesive. E fresh….

Morcheeba, in forma cu fosta solista

Prima impresie este una favorabila. Beat-urile pline de substanta ale fratilor Godfrey au din nou o stralucire aparte iar vocea „light” a solistei este si ea exact asa cum trebuie. Din pacate, acest sentiment de „familiar” nu este neaparat unul pozitiv, in contextul actual. Da, noile piese Morcheeba suna „pe calapodul” celor din vremurile bune. Dar, nu e deajuns. Ele nu reusesc sa produca acea scanteie pe care au declansat-o la vremea respectiva piese de genul Rome wasnt built in one day.
Asteptari: Fara indoiala una din cele mai interesante chestiuni la acest disc este revenirea solistei initiale a trupei, Skye Edwards. Cea care a fost prezenta pe primele trei albume ale trupei (  Who Can You Trust?  Big Calm  si Fragments of Freedom). Se stie, din 2003 incoace cariera celor de la Morcheeba n-a mai fost atat de succes, nici una din inlocuitoarele solistei nereusind sa faca fata cu brio sarcinii. Asadar, reuiseste Skye sa readuca magia prezenta pe Big Calm?
Rezultat: Prima impresie este una favorabila. Beat-urile pline de substanta ale fratilor Godfrey au din nou o stralucire aparte iar vocea „light” a solistei este si ea exact asa cum trebuie. Din pacate, acest sentiment de „familiar” nu este neaparat unul pozitiv, in contextul actual. Da, noile piese Morcheeba suna „pe calapodul” celor din vremurile bune. Dar, nu e deajuns. Ele nu reusesc sa produca acea scanteie pe care au declansat-o la vremea respectiva piese de genul Rome wasnt built in one day. De vina pare sa fie faptul ca in zona stilistica s-au produs multe de atunci: au aparut nume noi si s-au mai experimentat si altfel de chestii. 
Even thoughteste o piesa cat se poate de interesanta care ne aduce aminte de vremurile de aur ale trupei, dar cea mai surprinzatoare compozitie de aici e I am the spring. Chiar daca iese din linia traditionala de trip – hop, fiind mai mult o piesa acustica, excelenta prestatie a solistei face ca piesa sa fie cel mai bun moment al acestei limonade. Recipe for disaster exceleaza printr-o instrumentatie sic, iar Cut the chase este un alt moment de glorie. E genul acela de piesa care te captiveaza din prima secunda, iar sample-urile folosite induc un feeling extrem de funky.  La momente putin inspirate se includ Beat of the drum, Self made man si chiar si piesa care da titlul albumului, care are un pic din stilul celebrei Things will never be the same cu Mel C.
Se prea poate ca fanii inraiti ai Morcheeba sa gaseasca acest produs unul cat se poate de reusit. Intr-adevar, albumul n-are prea multe minusuri. Auditia acestuia este o indeletnicire agreabila, chiar daca nu provoaca scantei. La urma urmei este exact cum ii zice si titlul: o limonada in miez de vara. Racoritoare pentru un anumit timp, dar care nu reuseste sa egaleze performantele primelor discuri Morcheeba.
Recomandari: Pentru cei care au gustat sunetele dementiale de pe Big Calm. Poate fi o auditie acceptabila si pentru orice amator de sunete trup – hop, jazzy si chill.