Disco suta la suta: Scissor Sisters

Night Work este fara indoiala o realizare de exceptie pentru cei care au prins epoca adevarata a “disco”-ului si vremurile in care compozitiile aveau substanta. Include arome de Human League, Devo, Pet Shop Boys, Bronski Beat iar lista poate continua cu enumerarea numelor care au facut istorie in anii considerati de multi “de aur” ai muzicii. Gratie producatorului Stuart Price acest disc seamana intr-o mai mica sau mai mare masura cu creatii Kylie Minogue, Madonna, New Order. Este o mostra de muzica “pop” ce include distractie nocturna. Fie ea in dormitor sau  pe ringul de dans.
Asteptari: Americanii de la Scissor Sisters au descoperit o reteta de succes in care au amestecat in parti egale disco, glam rock si pop. Un amalgam destul de ciudat pentru trupele din zilele noastre, dar care le-a asigurat intotdeauna un “culoar” aparte. Night Works este cel de-al treilea material discografic din visteria trupei.
Rezultat: Chiar daca si pana acum influentele disco si Hi NRG au fost resimtite pe deplin in creatiile celor de la Scissor Sisters, Night Works straluceste de la distanta. Are parte de un numar nesimtit de mare de slagare, duce lipsa la capitolul balade, e soundtrack-ul ideal pentru Saturday Night Fever, o bijuterie muzicala. 
Piesa care da titlul discului si incepe calatoria in lumea globurilor multi-colorate din discotecile de odinioara este una cu “mult carlig” si reuseste sa fie adorabila chiar de la prima auditie. Chiar daca titlul de Sex and violence este unul din repertoriul celor de la The Exploited (legendara trupa pe care unii au avut ocazia s-o vada la o aruncatura de bat de Timisoara, la Rock la Mures), piesa cu pricina nu e defel punk. Mai degraba e o incrucisare intre Bronski Beat, Pet Shop Boys si Soft Cell, cu o voce a la Chris Isaak (Wicked Game), iar rezultatul este unul naucitor, care va fi fara indoiala apreciat asa cum se cuvine de cei care au prins synth – pop – ul anilor 80. Un alt diamant sonor al acestei colectii de cantece scrise cu maiestrie e Skin tight, care porneste de parca ar fi Alphaville dar se metamorfozeaza in epoca Prince si este o adevarata mostra de compozitie realizata cu mult bun – gust. Emotiile din era Giorgio Moroder si chiar si Man without Hats rabufnesc in profunzime in piesa numita Shin like cat, melodia fiind una care cu siguranta evoca amintiri din epoca muzicii disco acelora care au trait acele vremuri nu doar prin intermediul documentarelor. Single-ul Fire with fire porneste ca o balada imbibata cu pian – ceva ca si cum ar fi din repertoriul lui Robbie Williams – dar devine pe parcurs un hit destinat radiourilor care impartaseste acelasi ADN muzical ca si Human-ul celor de la The Killers, asemanare partial explicabila si prin faptul ca ambele piese au fost produse de Stuart Price. Any wich way este una din cele mai promitatoare piese de pe acest disc, fiind un mix intre Donna Summer si orice piesa funk a anilor 80, dementiala de-a dreptul. Din pacate nici acest disc nu scapa de mania “gostilor” care isi fac aparitia pentru a mai “convinge” niscaiva posibili cumparatori ca e cazul sa intre in posesia lui. De data aceasta cel care a fost cooptat pentru aceasta sarcina este Sir Ian MacCallen, actorul din Lord of the Rings, iar piesa Invisible light este o combinatie pe alocuri reusita intre BeeGees si David Bowie, directie care in cazul in care va fi urmata pe viitor va aduce un plus de originalitate americanilor care au facut furori in lumea intreaga cu I don t feel like dancing.
Night Work este fara indoiala o realizare de exceptie pentru cei care au prins epoca adevarata a “disco”-ului si vremurile in care compozitiile aveau substanta. Include arome de Human League, Devo (in special in piesa Running out), Frankie goes to Hollywood, Gary Numan iar lista poate continua cu enumerarea numelor care au facut istorie in anii considerati de multi “de aur” ai muzicii. Gratie producatorului Stuart Price acest disc seamana intr-o mai mica sau mai mare masura cu creatii Kylie Minogue, Madonna, New Order. Este o mostra de muzica “pop” ce include distractie in cea mai pura forma, nealterata, fie ea in dormitor sau  pe ringul de dans. Daca pana acum succesul trupei s-a manifestat mai mult in Europa, e posibil ca acest disc sa ii aseze in randul superstar-urilor si peste Ocean, lucru pe care oamenii il merita pe deplin.
Recomandari: Pentru acei care stiu sa faca diferenta intre disco si muzica electronica, Night Works e musai de ascultat/cumparat. Poate fi mai mult decat placut si pentru cei care au iubit muzica anilor 80 in orice forma a ei dar si pentru cei plictisiti de pop – ul repetitiv pana la exasperare din topurile actuale.

Marc Almond, un nebun simpatic

In zilele noastre, trebuie sa ai un curaj nebun sa scoti un album variete. Numele acestui nebun e Marc Almond. Desi poate fi inclus in pop, albumul acesta e total atipic, un manifest al unui artist care inoata impotriva curentului si reuseste sa surprinda la fiecare aparitie. Indiferent ca te cucereste sau nu, discul acesta reprezinta un strigat de lupta impotriva globalizarii stilurilor muzicale. E un album sexy, romantic, vesel si trist. Demential, carevasazica....
Asteptari: Devenit faimos in anii 80 drept jumatatea cantatoare a trupei Soft Cell (care a vandut peste 30 de milioane de discuri), Marc Almond este un muzician care si-a urmat intotdeauna drumul propriu. Anul trecut, artistul a realizat un disc de cover-uri rusesti dupa Vladimir Kozin, iar Variete este primul sau disc cu compozitii proprii de la Open all night incoace, aparut in 1999.
Rezultat: Variete e un disc deosebit, din mai multe puncte de vedere, unul din acele materiale discografice care nu au cum sa te lase rece, indiferent daca agreezi sau nu stilul vocal al solistului.
Inca de la primele acorduri ale piesei Bread and Circus urechea este efectiv coplesita de tonalitatea deosebita a fostului solist al trupei Soft Cell. Piesa ce cuprinde o sumedenie de viori extraordinar aranjate in context pare parca scoasa dintr-un film de Kusturica, avand o originalitate aparte. E paine si circ, dar nu din categoria entertainment-ului care se poarta pe la noi. Categoric, e genul acela de start care anunta multe surprize pe parcurs, care nu contenesc sa apara una cate una.
Primul single extras din acest disc, Nijinsky Heart are o magie aparte inca de la primele acorduri si nu duce lipsa de cliseele atat – de – apreciate din visteria solistului, cu ruperi de ritmuri absolut fabuloase. Baladele au un rol aparte in aceasta excursie pe taramul varietatilor muzicale, una din acestea, The Exhibitionist reusind sa transmita emotii intense, greu de descris in cuvinte. Fanii Soft Cell vor avea surpriza sa constate oarecare similitudini intre The Trials of Eyeliner si hitul mai vechi al formatiei, Where the Heart Is. Tot la capitolul balade, dar cu siguranta la momentele „de neratat” se numara Lavender si Sandboy, unde vocea solistului este cat se poate de vulnerabila si exprima o explozie de feeling-uri. Buna – dispozitie se reinstaureaza cat se poate de pregnant in cadrul piesei Soho so long, care reprezinta un alt moment de cumpana al acestei aparitii.
Piesa care da titlul albumului e un exemplu elocvent de variete, cu momente de comedie si performance muzical. In schimb Cabaret Clown emana o atmosfera melodramatica care aminteste stilistic de psychadelic-ul anilor 60 iar atunci cand asculti My Madness and I parca te astepti sa fii invadat de printi si printese. Printre piesele care reusesc sa impresioneze din prima se numara si Swan Song. Cantecul lebedei are o atmosfera deosebita si e o piesa miscatoare. Si totusi sfaristul nu-i aici. Piesa care incheie acest album deosebit din toate punctele de vedere este Sin Song, al carei final este naucitor si terifiant in acelasi timp.
Desigur Marc Almond trebuie sa aibe un curaj nebun sa scoata asa un album intr-o piata dominata de electro – parodii, folk indoielnic sau rap imbibat puternic cu accente de ring de dans. Desi poate fi inclus in pop, albumul acesta e total atipic, un manifest al unui artist care inoata impotriva curentului si reuseste sa surprinda la fiecare aparitie. Indiferent ca te cucereste sau nu, discul acesta reprezinta un strigat de lupta impotriva globalizarii stilurilor muzicale. E un album sexy, romantic, vesel si trist. Demential, carevasazica….
Recomandari: Mi-ar place sa cred ca cele 16 piese ale lui Marc Almond pot fi ascultate de oricine, indiferent de cultura sau preferinte. Si totusi, in cazul in care nu aveti rabdarea de a asculta profund 16 piese una dupa alta, nu m-as risca sa vi-l recomand. E o auditie putintel greoaie la-nceput, dar care pe parcurs te rasplateste pe deplin.

Eminem, back to roorts

A fost o vreme in care Eminem a facut legea in rap. Drept urmare a vandut vreo 80 de milioane de discuri, a castigat tot ce se putea in domeniu si era cat se poate de cool. Dupa o pauza in care concurenta n-a stat deoparte, anul trecut domnul rapper a revenit cu Relapse, care a primit si el un Grammy. Acum Eminem a scos un nou disc de No.1 in top: Recovery. Merita ascultat? Doar pentru cei care dintr-un motiv sau altul vor sa se puna la curent cu slang-ul american. Sau pentru cei cu postere Eminem pe pereti. De ocolit pentru restul lumii.
Asteptari: Daca faceti cumva parte din categoria oamenilor care n-au auzit inca de Eminem, acesta e un rapper care a vandut peste 80 de milioane de discuri, a castigat cateva premii Grammy si a cam intrat in posesia tuturor distinctiilor pe care un muzician din aceasta breasla le poate visa. Anul trecut, domnul a incercat un comeback cu Relapse (disc care a castigat si el un Grammy), iar acum Recovery a intrat direct pe locul unu in topul din Marea Britanie.
Rezultat: Dubios per ansamblu, desi fara indoiala si acest album va face furori in randul amatorilor de rap si pop. Eminem a stiut intotdeauna sa gaseasca calea de mijloc intre cele doua orientari muzicale iar acest fapt l-a ajutat sa fie mereu pe buzele acelora care gusta asemenea chestiuni. Unul din lucrurile surprinzatoare reiese din textele discului, in special pe piesa Talking to myself. Dupa ce in trecut Eminem a facut misto in mod constant de altii, de aceasta data omul isi recunoaste “mea culpa” si se pune el la microscop. Cindarella Man beneficieaza de o constructie sonora care aminteste oarecum de Candyman-ul Christinei Aguilera. La capitolul surprize nu neaparat placute se numara si includerea unui sample din Haddaway si What is love in piesa rebotezata No Love. Alaturi de Eminem se afla Lil Wayne, iar cei doi reusesc sa macelareasca efectiv piesa originala. Si mai ciudat este un sample din Black Sabbath in piesa Going through changes. Seria de super – vedete chemate in ajutorul lui Eminem o include si pe Rihanna care isi face aparitia in Love the way you lie, in care printre altele aflam ca domnul rapper este un Superman. Iar “ea”, evident Louis Lane. Per ansamblu, flow-ul lui Eminem este acelasi ca la inceputuri iar debitul sau verbal ar trebui sa-I dea pe spate pe cei care gusta un asemenea entertainment. Exista trei feluri de rap: cel fara rime si melodie, cel fara melodie si cel european care are de toate. Eminem s-a situat intotdeauna in categoria din mijloc si chiar daca Recovery e mult mai incolor decat The Marshall Matters LP, cu siguranta isi va gasi locul in preferintele acelora care iubesc rap-ul comercial.
Recomandari: Pentru pasionatii de rap comercial si cei care vor sa invete slang-ul american. Inutil pentru toti ceilalti.

Jazz, world pop de mare clasa: Herbie Hancock

Discul este o bijuterie sonora care are toate sansele sa fie declarat unul din cele mai interesante realizari ale anului. Si poate chiar sa-I mai aduca lui Herbie Hancock inca un premiu Grammy. Evident, un disc cu atatea vedete insiruite una langa alta nu prea ar avea cum sa dea gres. Simpla lor aparitie pe coperta discului atrage o curiozitate sporita, dar talentul lui Herbie Hancock de a le „amesteca” astfel incat sa genereze un ghiveci interesant e de necontestat. Cu toate rezervele vizavi de albumele de cover-uri atat de putin necesare in lumea noastra, trebuie sa declar acest disc ca fiind unul din cele mai interesante aparitii ale anului. In domeniul jazz, of course.
Asteptari: Herbie Hancock e un om care de aproape cinci decenii este un explorator sonor. Fie ca a cantat alaturi de Miles Davis in anii 60 sau a navigat in electro – funk – ul anilor 80, Herbie a scris istorie prin compozitiile sale. Cu 46 de albume la activ si nu mai putin de 12 premii Grammy (plus un Oscar), Herbie e un pianist care nu mai are nevoie sa demonstreze nimic. Noul sau disc, The Imagine Project cuprinde zece cover-uri interpretate cu o armata de muzicieni faimosi de pe toate continentele.
Rezultat: Discul este o bijuterie sonora care are toate sansele sa fie declarat unul din cele mai interesante realizari ale anului. Si poate chiar sa-I mai aduca inca un premiu Grammy. Armata de colaboratori din toate zonele lumii confera un statut aparte acestei calatorii muzicale, care are cateva momente realmente iesite din comun.
Desigur, nu am cum sa nu remarc faptul ca moda cover-urilor este una cat se poate de daunatoare muzicii actuale. Chiar si cand acestea sunt realizate intr-un mod profesionist. Si asta pentru ca o buna parte a muzicienilor din ziua de azi prefera sa mearga pe “variante” sigure (safe music). Drept urmare, iau cateva cover-uri, le reinterpreteaza mai prost sau mai bine si voila, succesul e asigurat. Cum ramane insa cu creatia? Ne asteapta vremuri in care vom redescoperi si vom recicla tot capitolul oldies but goldies iar piesele noi vor disparea din peisaj? E o constatare sumbra, dar care tinde sa se adevereasca pe zi ce trece. Tot mai multi muzicieni dintr-o varietate stilistica diversa apeleaza la acest truc. De a recicla, pentru a avea succes facil.
Desigur Herbie Hancock nu face parte din lista artistilor care ar avea nevoie de un asemenea siretlic pentru a deveni un nume “trendy”. Cariera sa impresionanta a demonstrat ca domnul care in luna aprilie a implinit 70 de ani e mai presus de acest trend.
Dincolo de piesa care da titlul acestui proiect, Imagine-ul lui John Lennon din 1971 exista multe alte puncte de atractie. Cum ar fi, de exemplu Tempo de Amor , piesa preluata din repertoriul brazilianului Baden Powell, care are un vibe deosebit completat fara indoiala de prestatia vocala de exceptie a solistei CeU. Sau mash – up – ul Tamatant Tilay/Exodus, o realizare de exceptie in care apar africanii Tinariwen, trei membri ai formatiei Los Lobos (da, cei cu La Bamba) si raperul somalez K Naan (cel cu Waving Flag). Mai presus de toate e surprinzatoarea alegerea unui mash – up intre Tinariwen si celebra Exodus din repertoriul lui Bob Marley.
Tot la momente demne de ascultat pe repeat se numara si includerea piesei Don’t give up, superba balada interpretata in original de Peter Gabriel si Kate Bush. Contrar asteptarilor, cei care se ocupa de partea vocala in varianta 2010 – Pink si John Legend – fac o treaba foarte buna, apropiata de original. Se prea poate ca piesa sa sufere nitel la capitolul “procesare” dar e o varianta bestiala chiar si in aceste conditii. In cazul in care cauti cu tot dinadinsul momente mai putin reusite ale acestui album, poate prestatia lui Dave Mathewws de pe piesa celor de la The Beatles – Tommorow Never Knows, ar fi acela. 
Piesa care da titlul proiectului este o productie cum rar ti-e dat sa asculti. Daca nu de altceva doar prin prisma faptului ca numara niste aparitii demne de U.S.A. For Africa. Rand pe rand in ecuatie se strecoara Pink, Seal, India.Arie, . Konono No. 1′ Oumou Sangare si Jeff Beck. Dupa un inceput „traditional”, usurel piesa capata arome de Caraibe iar pe final gostii africani fac o treaba demna de Guiness Book. N-am epuizat deloc seria de gosti de seama. Printre acestia se mai numara Anoushka Shankar (fiica lui Ravi Shankar), James Morrison, The Chieftans sau Chaka Khan.  Cea mai surprinzatoare aparitie este totusi aceea a lui Juanes, omul care a devenit cunoscut pe la noi cu La Camisa Negra.
Evident, un disc cu atatea vedete insiruite una langa alta nu prea ar avea cum sa dea gres. Simpla lor aparitie pe coperta discului atrage o curiozitate sporita, dar talentul lui Herbie Hancock de a le „amesteca” astfel incat sa genereze un ghiveci interesant e de necontestat. Cu toate rezervele vizavi de albumele de cover-uri atat de putin necesare in lumea noastra, trebuie sa declar acest disc ca fiind unul din cele mai interesante aparitii ale anului. In domeniul jazz, of course, dar eticheta poate fi extinsa si la world – music.
Recomandari: Pentru orice reprezentant al rasei umane indiferent de varsta, sex, nationalitate sau preferinte muzicale. E o bijuterie muzicala ce nu are voie sa lipseasca din colectia nimanui.

Timpul zboara, a fost odata Oasis

Odiseea fratilor Gallagher a fost una cat se poate de interesanta pe parcursul primelor trei albume. Atunci cand trupa canta  despre dorinta  de a deveni superstar. In momentul cand  acest lucru s-a realizat, lucrurile s-au cam schimbat,l dar asta e alta poveste. Indiferent ca ne place sau nu, Oasis a reprezentat un fenomen cultural britanic al ultimilor ani, iar Time Flies reprezinta dovada care subliniaza acest fapt.
Asteptari: Exista trupe si formatii. Ba chiar si chestii care reprezinta ceva mai mult decat o adunatura de muzicieni care canta. Chestii care pot fi incadrate in categoria fenomen. Una din acestea poarta numele de Oasis. Ar fi nedrept sa amintesc si de eticheta de peste 70 de milioane de discuri vandute de-a lungul timpului. Deci, nu are cum sa fie o surpriza faptul ca atunci cand fenomenul s-a destramat, e nevoie de o retrospectiva.
Rezultat: Spre deosebire de best – of – ul Stop the clocks, aparut acum patru ani, antologia Time flies se concentreaza absolut exclusiv pe single-urile de succes ale trupei. 26 la numar, care puncteaza cat se poate de bine cariera de 15 ani a britanicilor care au scris o fila de istorie in rock-ul modern.
Compilatia incepe cu niste versuri care definesc cat se poate de exact istoria trupei: I need to be myself /I can’t be no one else /I’m feeling supersonic /Give me gin and tonic“. Supersonic, primul single al formatiei, care a aparut in luna aprilie a anului 1994 a deschis calea pentru succesul britanicilor. Categoric, nu e o greseala prea mare sa afirmi ca sound-ul lor a fost intotdeauna unul atipic. Expirat, ar putea adauga carcotasii. Compilatia creioneaza cat se poate de bine permanenta dorinta a fratilor Gallagher de a se autodepasi, de a fi vedete cu orice pret. Desigur Cigarettes And Alcohol, Shakermaker, Live Forever sau Wonderwall suna a adevarate „imnuri” si-n ziua de azi. Iar momente mai noi, de genul Stop crying your heart out nu se ridica la asteptari.  Dincolo de orice, aceasta adunatura de single-uri de succes ale celor de la Oasis demonstreaza faptul ca oamenii acestia s-au strofocat intens pentru a ajunge sus. Totusi au existat si momente bune care nu au fost scoase pe single-uri. Cum ar fi Champagne Supernova, care lipseste de aici. Dealtfel odiseea fratilor Gallagher a fost una cat se poate de interesanta pe parcursul primelor trei albume. Atunci cand trupa canta  despre dorinta  de a devenit superstar. In momentul cand  acest lucru s-a realizat, lucrurile s-au cam schimbat, dar asta e alta poveste. Indiferent ca ne place sau nu, Oasis a reprezentat un fenomen cultural britanic al ultimilor ani, iar Time Flies reprezinta dovada care subliniaza acest fapt.
Recomandari: Pentru aceia care vor sa asculte 130 de minute de hituri fabricate in laboratorul fratilor Gallagher.