Chris de Burgh - Moonfleet & Other Stories

E foarte tentant sa spui despre Chris de Burgh ca face parte din acea categorie de cantareti care exact ca si vinul, devin tot mai buni cu cat sunt mai “old”. Si in acest caz, comparatia nu e deloc fortata, avand in vedere ca muzicianul e un colectionar “serios” de vinuri nobile, in colectia sa aflandu-se “perle”: sticle de Lafite 1945, Latour 61 sau Cheval Blanc 78. Sincer, la prima auditie albumul nu e foarte prietenos, dar cei care vor avea rabdarea de a-i acorda si a doua sansa au toate sansele sa devina obsedati de povestile lui Chris de Burgh. E un album pop, dar care are nevoie de timp pentru a fi inteles la adevarata valoare. Moonfleet & Other Stories cuprinde 24 de track-uri, fiind un album de conceptie bazat in mare masura pe cartea Moonfleet scrisa de J. Meade Falkner.

Asteptari: Daca aveati impresia ca muzicianul care s-a nascut in Argentina dintr-un tata diplomat britanic si mama secretara irlandeza a cunoscut faima numai pentru Lady in Red, sunteti pe cale sa faceti o mare nedreptate. Chris de Burgh nu e tocmai un one – hit – wonder, albumul acesta fiind al 18-lea disc din visteria muzicianului care locuieste intr-un castel din secolul al 12-lea din Irlanda. Si care a vandut pare-se vreo 50 de milioane de discuri pana acum.

Rezultat: Moonfleet & Other Stories cuprinde 24 de track-uri, fiind un album de conceptie bazat in mare masura pe cartea Moonfleet scrisa de J. Meade Falkner (a carei actiune se desfasoara in secolul 18!), asa ca nu trebuie sa mire pe nimeni faptul ca printre ingredientele sonore ale acestui material discografic se numara elemente clasice, medievale, diverse coruri si bineinteles niscaiva rock. E o intreaga poveste care cuprinde dealtfel si elemente narative care adeseori iti dau impresia ca acest Chris de Burgh e un fel de pictor al vremurilor moderne. La cei 62 de ani ai sai, muzicianul s-a ambitionat sa creeze o opera fastuoasa. De Burgh scrie demult piese despre povesti. Asadar de data aceasta pe parcursul a 18 piese aflam povestea unui baiat care cauta o comoara ascunsa, dar ajunge sa gaseasca o alta chestie frumoasa: iubirea. Desigur, romantismul se impleteste mirific cu muzica mistica, iar piese de genul Go Where Your Heart Believes ii vor unge la suflet pe cei care reusesc inca sa fie romantici in lumea noastra care se desfasoara la viteza de fast forward. Single-ul Everywhere I Go (ce a fost inclus si in seria de compilatii Kuschelrock!) este unul din cele mai reusite momente ale acestui disc, care reuseste sa impresioneze si inimile de piatra. Dincolo de conceptul pieselor care abordeaza romanul Moonfleet exista aici cateva piese care se grupeaza in capitolul „alte povesti”. Cei ce au rabdarea de a asculta cu mare atentie acest disc pot afla motivul pentru care a zambit Mona Lisa, dar si o poveste trista despre Iran. Care o fi legatura dintre celelalte povesti si Moonfleet, inca nu m-am prins...

E foarte tentant sa spui despre Chris de Burgh ca face parte din acea categorie de cantareti care exact ca si vinul, devin tot mai buni cu cat sunt mai “old”. Si in acest caz, comparatia nu e deloc fortata, avand in vedere ca muzicianul e un colectionar “serios” de vinuri nobile, in colectia sa aflandu-se “perle”: sticle de Lafite 1945, Latour 61 sau Cheval Blanc 78. Sincer, la prima auditie albumul nu e foarte prietenos, dar cei care vor avea rabdarea de a-i acorda si a doua sansa au toate sansele sa devina obsedati de povestile lui Chris de Burgh. E un album pop, dar care are nevoie de timp pentru a fi inteles la adevarata valoare.

Recomandari: De ascultat intr-o seara romantica, alaturi de un pahar de vin si un trabuc nobil, preferabil intr-un castel, alaturi de persoana iubita.

Ákos - A katona imája

Avand in vedere ca discul care poarta numele de Rugaciunea unui soldat este cel de-al 16-lea material discografic editat de Akos, nu e greu de banuit ca muzicianul are parte de o baza de fani cat se poate de stabila. Ceea ce s-ar traduce si prin faptul ca discul a intrat direct pe primul loc in topul din tara vecina devansand nume ca Santana, Lady Gaga sau Eric Clapton. Dincolo de texte, unul din atu-urile pentru care merita ascultat acest disc este acela ca ofera o varietate debordanta. Se regasesc aici influentele synth – pop a la Depeche Mode, niste rock cat se poate de energic, mostre de blues, chestii acustice si chiar si balade din seria Kuschelrock.

Asteptari: Ákos (Kovács) este unul din cei mai populari solisti si compozitor din Ungaria, care a fost liderul formatii Bonanza Banzai – considerata un fel de Depeche Mode din tara vecina – trupa care s-a desfiintat in 1995.  De atunci Akos a editat o serie de discuri solo, ultimul sau material discografic cu piese noi inainte de aceasta aparitie fiind Még közelebb, acum patru ani.
Rezultat: Desigur, pentru aceia care nu cunosc limba maghiara auditia unui material ce cuprinde 13 piese care adeseori au si tenta poetica poate fi o experienta mai mult sau mai putin interesanta. Avand in vedere ca discul care poarta numele de Rugaciunea unui soldat este cel de-al 16-lea material discografic editat de Akos, nu e greu de banuit ca muzicianul are parte de o baza de fani cat se poate de stabila. Ceea ce s-ar traduce si prin faptul ca discul a intrat direct pe primul loc in topul din tara vecina devansand nume ca Santana, Lady Gaga sau Eric Clapton. Dincolo de texte, unul din atu-urile pentru care merita ascultat acest disc este acela ca ofera o varietate debordanta. Se regasesc aici influentele synth – pop a la Depeche Mode, niste rock cat se poate de energic, mostre de blues, chestii acustice si chiar si balade din seria Kuschelrock.
Printre cele mai bune momente ale discului se numara Főleg régen (In special in trecut), care alaturi de izul Depeche Mode inglobeaza si cateva trenduri actuale ale muzicii electronice. Fundalul sonor al piesei Nézz szembe vele (Uita-te in ochii) oscileaza intre jazz downtempo dar portiunea de rap a solistului pare nitel fortata, melodia fiind una din punctele mai putin reusite. Szeress így e un fel de Heroes del Silencio, iar Kéz a tarkón e o balada care pentru aceia care inteleg textul este cat se poate de impresionanta. Piesa care da titlul albumului este un alt moment reusit, mai ales pentru aceia care fac abstractie de dramatismul nitel prea fortat al textului acesteia. Single-ul Szindbád dala este o melodie care nu reuseste sa fie placuta la prima ascultare, dar prinde „culoare” dupa mai multe auditii.
Akos e un tip care are 42 de anisori. Un fel de Daniel Iordachiaie al vecinilor nostri unguri, daca vreti. Comparatia ramane in picioare doar atunci cand amintim anul nasterii: 1968, la amandoi. In rest, e distanta de la cer la Pamant. Dincolo de a cadea in patetism ieftin, ma simt dator sa atrag atentia ca nivelul la care se afla vecinii nostri in materie de muzica, e altul. Degeaba cauti un termen de comparatie intre Akos si vreun solist pop de pe la noi, pur si simplu nu gasesti. Poate fi un fel de Proconsul, Voltaj sau Horia Brenciu de pe la noi. Dar, chiar si daca nu intelegi o iota din texte, nu ai cum sa nu remarci diferentele din capitolul orchestratie. Discul cuprinde si un DVD cu diverse extrase din concert dar ofera si auditii selecte pentru melomanii care se respecta (DD5.1 si dts).
Recomandari: Poate fi ascultat si de acei care au in bagajul de cunostinte al limbii maghiare doar expresia „Ki az?”, fiind un pop decent, cum ar trebui sa existe si pe la noi...

Bryan Ferry - Olympia

Discul numit dupa celebrul tablou al lui Édouard Manet exprima o maturitate artistica deosebita si este dominat de atmosfera de-alta data a vremurilor Roxy Music, chiar daca unele momente sunt surprinzatoare. Fara indoiala impresionanta lista a colaboratorilor acestui disc (ce ii include pe Dave Stewart din Eurythmics, Phil Manzanera si Andy Mackay din Roxy Music, Groove Armada, David Gilmour, Scissor Sisters, Nile Rodgers, Jonny Greenwood din Radiohead, Steve Nieve, Flea, si Brian Eno) confera o paleta destul de larga compozitiilor in sine. Per ansamblu, Bryan Ferry reuseste sa-si intre cat se poate de bine in atmosfera hiturilor sale vechi, Olympia fiind un comeback la radacini care ii va unge la suflet pe cei care au auzit vreodata de Roxy Music. Cei care se asteapta la ceva relationari cu muzica anului 2010 ar face bine sa ocoleasca aceasta aparitie. E un disc nitel prafuit, dar daca ai rabdarea sa il „stergi” de mai multe ori, poate deveni o bijuterie.

Asteptari: Cel de-al 13-lea album solo al fostului lider de la Roxy Music vine la opt ani dupa ultima creatie care a inclus piese originale (Frantic) si dupa trei ani de la discul in care a preluat numai piese de Bob Dylan, Dylanesque. Desi au fost cateva zvonuri care spuneau ca Roxy Music e pe punctul sa scoata ceva nou, deocamdata Bryan merge pe acelasi drum solo.

Rezultat: Discul numit dupa celebrul tablou al lui Édouard Manet exprima o maturitate artistica deosebita si este dominat de atmosfera de-alta data a vremurilor Roxy Music, chiar daca unele momente sunt surprinzatoare. Fara indoiala impresionanta lista a colaboratorilor acestui disc (ce ii include pe Dave Stewart din Eurythmics, Phil Manzanera si Andy Mackay din Roxy Music, Groove Armada, David Gilmour, Scissor Sisters, Nile Rodgers, Jonny Greenwood din Radiohead, Steve Nieve, Flea, si Brian Eno) confera o paleta destul de larga compozitiilor in sine. Ceea ce nu inseamna insa ca avem de-a face cu o auditie nemaipomenita, chiar daca pe plan componistic materialul acesta este unul cat se poate de solid.

Single-ul extras din disc si totodata piesa care deschide materialul , You can dance, reuseste sa dea o indicatie clara oricarui meloman asupra directiei in care evolueaza constructiile sonore pe Olympia. Aceasta este o intoarcere la radacinile Roxy Music, la pop – ul sofisticat si rafinat care razbatea odinioara din piese ca Love is the drug sau Jealous Guy. Chiar daca mi-as fi imaginat complet altfel o colaborare intre Scissor Sisters si Bryan Ferry piesa Heartache by numbers este una cat se poate de interesanta si surprinde intr-un mod placut orice ureche sensibila la pop-ul de calitate. O alta colaborare care reuseste sa fie mult mai interesanta este aceea cu cei de la Groove Armada pentru piesa Shameless. Unicul moment care nu reuseste deloc sa se integreze in peisajul albumului este piesa Ode to Olympia, compusa alaturi de Phil Manzanera, pe parcursul careia vocile background au darul de a fi cat se poate de enervante. Se prea poate ca melomanii mai tineri sa fie mirati de faptul ca pe acest disc exista o piesa numita No face, no name, no number. Care este o preluare, dar in nici un caz dupa Modern Talking ci din visteria celor de la The Traffic, piesa aparand in original in 1967. O alta preluare de aici este Song for the Siren dupa Tim Buckley iar Alphaville – inspirata dupa SF-ul omonim al lui Jean-Luc Godard – este o copie in „alb – negru” a oricarui hit disco. Per ansamblu, Bryan Ferry reuseste sa-si intre cat se poate de bine in atmosfera hiturilor sale vechi, Olympia fiind un comeback la radacini care ii va unge la suflet pe cei care au auzit vreodata de Roxy Music. Cei care se asteapta la ceva relationari cu muzica anului 2010 ar face bine sa ocoleasca aceasta aparitie. E un disc nitel prafuit, dar daca ai rabdarea sa il „stergi” de mai multe ori, poate deveni o bijiterie.

Recomandari: Pentru toi cei carora numele de Roxy Music nu le suna ca fiind un capitol dintr-o carte SF.

Kings of Leon - Come around sundown

Pentru unii poate fi o usurare, pentru altii o dezamagire: nimic de aici nu e atat de slagaros ca Sex on Fire sau Use Somebody. Desi fata de precedentul material discografic Come Around Sundown e mult mai „plat”, per ansamblu nu poate fi incadrat la categoria plictisitor. Din pacate varietatea de stiluri abordata in Only By The Nighta fost inlocuita cu „directia U2”, astfel incat aceia care cauta cu tot dinadinsul „noutati” risca sa fie nitel dezamagiti. Chiar daca piesele se inscriu pe un drum batatorit de multi altii inainte, ascultarea acestui disc nu e o pierdere de vreme. Dincolo de micile nemultumiri vizavi de varietate, albumul acesta e totusi unul cat se poate de decent.

Asteptari: Atunci cand castigi patru premii Grammy si vinzi mai bine de sase milioane de exemplare dintr-un album, pasul urmator nu e tocmai confortabil. Albumul lor anterior Only By The Night a facut din Kings of Leon o trupa rock aflata pe buzele tuturor, drept urmare interesul pentru acest Come around sundown este unul cat se poate de maricel. Cel de-al 5-lea album din visteria americanilor cuprinde 13 piese.

Rezultat: Pentru unii poate fi o usurare, pentru altii o dezamagire: nimic de aici nu e atat de slagaros ca Sex on Fire sau Use Somebody. Desi fata de precedentul material discografic Come Around Sundown e mult mai „plat”, per ansamblu nu poate fi incadrat la categoria plictisitor. Din pacate varietatea de stiluri abordata in Only By The Nighta fost inlocuita cu „directia U2”, astfel incat aceia care cauta cu tot dinadinsul „noutati” risca sa fie nitel dezamagiti. Chiar daca piesele se inscriu pe un drum batatorit de multi altii inainte, ascultarea acestui disc nu e o pierdere de vreme. Dincolo de micile nemultumiri vizavi de varietate, albumul acesta e totusi unul cat se poate de decent.

Single-ul Radioactive nu e tocmai cea mai reprezentativa piesa de pe acest disc, avnd in vedere faptul ca o buna parte a acestuia este incadrabil in categoria midtempo. Una din surprizele albumului o constituie melodia numita Mary, care are un iz pregnant de slagar de undeva din anii 50 combinat cu ingredientele cunoscute ale baietilor. Daca tot am deschis subiectul momentelor neasteptate, nu an cum sa sar peste piesa Pony Up, un amestec delicios intre funk si stilul abordat in zilele bune de catre cei de la Talking Heads. Nu e neaparat un plus al albumului aceasta piesa, dar cu siguranta iese cumva din monotonie. Chiar daca nu agreez in mod deosebit country-ul, trebuie sa recunosc ca piesa Come down South are un vibe aparte si desi are o sumedenie de trimiteri catre stilul atat de popular in U.S. reuseste sa fie inclusa in capitolul “asa da”. Spuneam putintel mai sus ca o buna parte a pieselor incluse aici sunt oarecum monotone. Mai exact, au parte de aceeasi linie “a la U2” urmata cu sfintenie de echipajul al carei solist este Caleb. Un alt posibil minus ar fi acela ca piesele incluse aici sunt nitel “prea politicoase”. Fara indoiala aceasta constatare poate aduce o noua armata de fani, care gusta din plin rock-ul “mediu”. La plusuri raman melancolia emanata de compozitii si vocea distincta a lui Caleb. Desi mi-as fi dorit sa fie ceva mai abraziv, n-am cum sa nu remarc faptul ca acest disc reuseste sa impace intr-o anumita masura capra si varza. Baietii acestia au bucati serioase de rock cu cojones dar nu se dezic atunci cand trebuie nici de compozitiile mai slagaroase. 

Recomandari: Pentru cei care nu cauta cu tot dinadinsul rock-ul abraziv si pot aprecia melancolia emanata din melodii deloc extraordinare, dar decente.

Steve Lukather - All’s Well That Ends Well

Cel de-al saselea album solo semnat Steve Lukather e un disc cat se poate de digerabil pentru amatorii de rock de tipul AOR (Album Oriented Rock), un stil extrem de iubit peste Ocean, dar care are destui adepti si pe la noi. Unul din atu-urile acestui disc este acela ca spre deosebire de precedentul, Steve Lukather ii lasa si pe ceilalti membri ai trupei „sa respire”, astfel incat sound-ul final este unul cat se poate de bogat. Categoric e un album introspectiv cu tonuri calde care poate fi devorat fara constraindicatii de amatorii de rock „adult”. Desigur, n-ar trebui sa uitam ca Steve Lukather a colaborat de-a lungul timpului la Beat it-ul lui Michael Jackon sau la Physical-ul semnat Olivia Newton-John. Ba chiar si cu Lionel Richie, George Benson sau chiar Van Halen. Ceea ce inseamna ca e „setat” pe rock-ul numit de unii comercial. Oricum l-am numi, Steve reuseste sa ramana „in carti” si cu acest disc, oferind o auditie cat se poate de placuta.

Asteptari: Fara indoiala, statutul de legenda a lui Steve Lukather i se datoreaza (si) faptului ca a fost chitaristul trupei Toto, o formatie pe care a infiintat-o in 1977 si care s-a destramat acum doi ani. Exact atunci cand chitaristul a editat precedentul sau album solo numit Ever Changing Times. Ei bine, Toto a revenit zilele acestea cu un nou material iar discul chitaristului care a fost recompensat cu cinci premii Grammy cuprinde noua piese.

Rezultat: Conform marturisirilor proprii albumul acesta se vrea un fel de calatorie, fapt care face ca ascultatorul sa fie blagoslovit cu multe portiuni instrumentale. Din fericire alaturi de chitara si vocea lui Steve se deslusesc pe deplin si „restul lumii”, adica band-ul sau de acompaniament. Melodiile aduc nitel cu ultima perioada a trupei  Toto, iar excursia se vrea a fi una pe taramul sound-urilor pop – rock – jazz. Una din cele mai interesante piese este “Darkness In My World”, piesa care dealtfel deschide materialul si are parte de niste riff-uri prietenoase si o constructie interesanta. Un alt moment deosebit se vrea a fi Flash In The Pan, care are parte de o atmosfera de blues. Brodie’s are un vag iz de Hendrix si reuseste sa devina o alta piesa demna de remarcat a albumului. Unica piesa instrumentala a acestui material discografic Tumescent” va fi cu siguranta pe placul amatorilor de fusion jazz – rock.

Per ansamblu materialul este unul cat se poate de digerabil pentru amatorii de rock de tipul AOR (Album Oriented Rock), un stil extrem de iubit peste Ocean, dar care are destui adepti si pe la noi. Unul din atu-urile acestui disc este acela ca spre deosebire de precedentul, Steve Lukather ii lasa si pe ceilalti membri ai trupei „sa respire”, astfel incat sound-ul final este unul cat se poate de bogat. Categoric e un album introspectiv cu tonuri calde care poate fi devorat fara constraindicatii de amatorii de rock „adult”. Desigur, n-ar trebui sa uitam ca Steve Lukather a colaborat de-a lungul timpului la Beat it-ul lui Michael Jackon sau la Physical-ul semnat Olivia Newton-John. Ba chiar si cu Lionel Richie, George Benson sau chiar Van Halen. Ceea ce inseamna ca e „setat” pe rock-ul numit de unii comercial. Oricum l-am numi, Steve reuseste sa ramana „in carti” si cu acest disc, oferind o auditie cat se poate de placuta.

Recomandari: Fie pentru aceia care iubesc rock-ul „comercial”, fie pentru „restul lumii”, albumul acesta nu are cum sa dezamageasca, fiind o excursie previzibila – dar placuta.