6 nov. 2010

KT Tunstall - Tiger Suit

KT Tunstall e o fata cat se poate de desteapta. Dupa doua albume in care a amestecat cat se poate de bine pop – ul cu folk-ul a hotarat ca e momentul sa mai adauge ceva in reteta: electronicele. Decizia aceasta a fost una cat se poate de fericita si a dat nastere unui curent care ar putea fi explicat ca fiind „nature techno”. Ei bine, nature descrie perfect „aplecarea” spre armonie si folk in timp ce al doilea termen reda exact deschiderea acesteia catre muzicile de sorginte electronica. Ar mai fi interesant de amintit si faptul ca inregistrarile acestui album au avut loc in legendarele studiouri Hansa din Berlin, loc unde s-au mai nascut chestii ca David Bowie Heroes sau U2 Achtung Baby. De ce a atat de important acest amanunt? Deoarece legenda spune ca orice artist care calca in aceste studiouri pentru a-si inregistra un disc are parte de o schimbare benefica.
Asteptari: Kate Victoria Tunstall a ajuns in atentia opiniei publice gratie single-ului Black Horse and the Cherry Tree si implicit a discului de debut Eye to the Telescope acum sase ani cu un amestec de pop si folk usurel si foarte comestibil. Dupa Drastic Fantastic-ul din 2007, solista scotiana a mai stat inca trei ani pe tusa pentru acest Tiger Suit.

Rezultat: KT Tunstall e o fata cat se poate de desteapta. Dupa doua albume in care a amestecat cat se poate de bine pop – ul cu folk-ul a hotarat ca e momentul sa mai adauge ceva in reteta: electronicele. Decizia aceasta a fost una cat se poate de fericita si a dat nastere unui curent care ar putea fi explicat ca fiind „nature techno”. Ei bine, nature descrie perfect „aplecarea” spre armonie si folk in timp ce al doilea termen reda exact deschiderea acesteia catre muzicile de sorginte electronica. Ar mai fi interesant de amintit si faptul ca inregistrarile acestui album au avut loc in legendarele studiouri Hansa din Berlin, loc unde s-au mai nascut chestii ca David Bowie Heroes sau U2 Achtung Baby. De ce a atat de important acest amanunt? Deoarece legenda spune ca orice artist care calca in aceste studiouri pentru a-si inregistra un disc are parte de o schimbare benefica. Pare-se ca legenda merge mai departe, fiindca KT Tunstall reuseste sa se autodepaseasca, oferind melomanilor un material care are toate sansele sa fie unul de referinta.

Desi de pe Tiger Suit lipsesc cu desavarsire slagarele care sunt uzitate de posturile de radio pop, albumul are parte de adevarate demonstratii de pop curat, micile retusuri electronice aplicate peste folk-ul atat-de-trendy fiind cat se poate de binevenite. Inca de la primele acorduri ale piesei de debut Uummannaq Song e clar pentru toata lumea ca titulatura de pop folosita pentru a descrie muzica scotiencei este una relativa, bucata cu pricina fiind o imbinare fericita intre world – music si sertarul „electronic” al muzicii. Glamour Puss reuseste sa fie o alta piesa la-naltime care dincolo de tenta blues ne dezvaluie un talent aparte si o siguranta de sine. Dar fara indoiala unul din cele mai reusite momente ale discului il constituie piesa Push That Knot Away, care cu fantasticele sale acorduri de country si pop se recomanda a fi o carte de vizita pentru noua „infatisare” sonora a scotiencei. E parca un fel de Kate Bush imbibat cu niste indie – rock cat se poate de actual. Discul nu e tocmai o abatere de la sound-urile Black Horse And The Cherry Tree: cei care vor asculta cu atentie Come on, get it on vor regasi destule similitudini intre cele doua melodii. Chiar daca nu mi se pare deloc o alegere potrivita pentru a fi promovata ca single, melodia (Still a) Weirdo are si ea partea ei de sarm, aducand pe alocuri a Peter Bjorn And John, nu doar din cauza refrenului fluierat...

Recomandari: O portie sanatoasa de pop autentic made in Scotland nu strica nimanui.

5 nov. 2010

Imelda May - Mayhem

Mayhem suna de parca ar fi fost scos pe vremea cand a aparut pelicula Rebel Without a Cause. Si probabil ca ofera o satisfactie dubla atunci cand e ascultat pe vinil. E misto, in special atunci cand puternica voce a solistei este “inglobata” in piese energice, cum ar fi Psycho. Piesa inspirata parca din filmele lui Hitchcock are o energie cat se poate de sanatoasa si inmagazineaza in ea mai multe tendinte, chiar daca aparent e rockabilly. Nu acel rockabilly din concertele lui Elvis, ci mai degraba unul in care s-au turnat si portii de punk. Chiar daca piesele nu beneficieaza de prea multe elemente slagaroase si nici de refrene memorabile, Imelda May stie cum sa foloseasca ritmurile astfel incat nici o piesa sa nu devina plictisitoare.
Asteptari: Imelda May e o solista irlandeza care a devenit cunoscuta gratie celui de-al doilea album al ei, Love Tattoo. Anul trecut, Imelda a castigat premiul de cea mai buna solista in cadrul premiilor Meteor Awards, distinctiile industriei muzicale irlandeze

Rezultat: E greu de crezut ca acest Mayhem n-a fost produs in U.S.A. fiindca suna prea american. In plus, e un disc care demonstreaza scepticilor ca rockabilly-ul e un gen muzical cat se poate de viu.  Fie ca numim retro pop sau rockabilly, ceea ce se aude aici e misto. Da, e adevarat, in zilele noastre se recicleaza in general prea multa muzica veche, iar acest proces cuprinde adeseori chestii nevrute. In acest caz insa lucrurile sunt cat se poate de fericite: discul asta suna de parca ar fi fost scos pe vremea cand a aparut pelicula Rebel Without a Cause. Si probabil ca ofera o satisfactie dubla atunci cand e ascultat pe vinil....

Mayhem e un disc eminamente misto, in special atunci cand puternica voce a solistei este “inglobata” in piese energice, cum ar fi Psycho. Piesa inspirata parca din filmele lui Hitchcock are o energie cat se poate de sanatoasa si inmagazineaza in ea mai multe tendinte, chiar daca aparent e rockabilly. Nu acel rockabilly din concertele lui Elvis, ci mai degraba unul in care s-au turnat si portii de punk. Chiar daca piesele nu beneficieaza de prea multe elemente slagaroase si nici de refrene memorabile, Imelda May stie cum sa foloseasca ritmurile astfel incat nici o piesa sa nu devina plictisitoare. Un alt plus al discului este acela ca Imelda stie sa-si adapteze vocea in mai multe tonalitati, balada Kentish Town Waltz fiind un exemplu in acest sens. Ramanand la momentele surprinzatoare nu am cum sa nu remarc Too sad to cry, o piesa care se constituie intr-o demonstratie cat se poate de naucitoare a calitatilor vocale pe care le stapaneste solista. Care dealtfel canta si la bodrhan, un soi de toba irlandeza.

Desigur nu toate piesele reusesc sa fie delicioase. ‘Proud And Humble’ e un experiment nereusit care risca sa arunce o lumina nefavorabila asupra intregului disc. O alta deraiere ar mai fi I am alive. Avand in vedere calitatea pieselor de aici, o putem ierta pe Imelda si pentru unicul cover de aici, care din pacate e putin inspirat: Tainted Love. Din fericire, majoritatea pieselor de aici ne prezinta o artista care stie exact pe ce drum se afla iar varietatea acestui disc il recomanda ca fiind un bun panaceu pentru bolnavii de rock de toate soiurile.

Recomandari: Pentru o portie sanatoasa de rock, ca o amintire a vremurilor vechi, sau pur si simplu ca o alternativa la stupizenia unor muzici din zilele noastre.

4 nov. 2010

Jamiroquai - Rock Dust Light Star

Jamiroquai Rock dust light star
Spre deosebire de multe alte nume din industria muzicala actuala, Jamiroquai e o trupa care niciodata n-a fost trendy. Tocmai acesta e si secretul pentru care orice hit al lor suna la fel de actual si-n 2010 ca si acum o gramada de ani. Evident, exista aici si un aspect mai putin placut, unii putand acuza stilul lor ca fiind “prafuit”, dar la urma urmei nici acest aspect n-are prea mare importanta. Ceea ce conteaza e ca Jamiroquai e in forma. E adorabil de funky….E drept, pe de o parte m-as fi asteptat la ceva schimbari in sound. Poate niscaiva efecte electronice mai percutante n-ar fi stricat. Poate chiar o intoarcere la radacinile acid – jazz ar fi fost si ea binevenita. Pe de alta parte, sunt cat se poate de bucuros ca trupa n-a facut prea mari schimbari. Cine stie ce putea sa iasa?
Asteptari: Jamiroquai e un grup de acid jazz si funk care in decursul celor 18 ani de cand activeaza in showbusiness a castigat un premiu Grammy si a vandut peste 25 de milioane de discuri. Rock Dust Light Star e un disc care vine dupa cinci ani de la precedentul disc Dynamite.

Rezultat: Desi au trecut cinci ani de cand n-am mai auzit nimic nou din partea trupei al carei lider e cunoscut si ca “cowboy-ul cu palarie”, discul asta nu poate fi considerat un comeback in adevaratul sens al cuvantului. Si asta fiindca albumul nu e nici mai bun nici mai rau decat precedentele sale realizari: e la fel de profi!

E drept, pe de o parte m-as fi asteptat la ceva schimbari in sound. Poate niscaiva efecte electronice mai percutante n-ar fi stricat. Poate chiar o intoarcere la radacinile acid – jazz ar fi fost si ea binevenita. Pe de alta parte, sunt cat se poate de bucuros ca trupa n-a facut prea mari schimbari. Cine stie ce putea sa iasa? Asadar pentru amatorii de contabilitate, trebuie remarcat ca din punct de vedere stilistic Jamiroquai nu straluceste cu nimic, capitolul “noutati” fiind lasat undeva de izbeliste. Desi e un drum cat se poate de previzibil, am obligatia sa va anunt ca discul asta e pur si simplu bun. Nu face parte din categoria muzicilor care sa te faca sa pici pe spate, dar poate fi inclus lejer in cutiuta cu “dulceturi” a oricarui meloman care vibreaza pe funk. Recunosc, aveam asteptari poate prea mari de la acest disc, dar nu e defel dezamagitor.

Dupa cum era de asteptat, single-ul Blue Skies e unul din momentele de senzatie ale discului, dar este acompaniat din fericire de alte delicatese sonore care curg una dupa alta. Cum ar fi White Knuckle Ride cu al ei ritm disco – funk de exceptie, care se recomanda a fi unul din hiturile de rezistenta ale grupului, fiind cel putin la acelasi nivel ca si Canned Heat sau Space Cowboy. Funkul specific anilor 70 se regaseste in mai multe piese, fiind cel mai memorabil pe Blue Skies, dar nici soul-ul nu e lasat la o parte, fiind prezent pe Smoke and Mirrors, o melodie care ar putea fi un tribut lui Isaac Hayes, de exemplu. Printre bucatile mai rock ale discului se numara si Hurtin, o piesa cu un vag iz de Lenny Kravitz, care pe alocuri la refren atinge plaja sonora folosita mai demultisor de George Michael. Unicul punct mai putin inspirat il reprezinta Hey Floyd, si asta pur si simplu fiindca reggae-ul etalat aici nu se mixeaza prea fericit cu celelalte influente. O alta surpriza de proportii, de aceasta data care merita trecuta la cele placute este Goodbye to my dancer, care geme de influente Eagles sau Santana si reuseste sa aduca noi influente acestui material.

Spre deosebire de multe alte nume din industria muzicala actuala, Jamiroquai e o trupa care niciodata n-a fost trendy. Tocmai acesta e si secretul pentru care orice hit al lor suna la fel de actual si-n 2010 ca si acum o gramada de ani. Evident, exista aici si un aspect mai putin placut, unii putand acuza stilul lor ca fiind “prafuit”, dar la urma urmei nici acest aspect n-are prea mare importanta. Ceea ce conteaza e ca Jamiroquai e in forma. E adorabil de funky….

Fata de precedentul disc, Rock Dust Light Star e mai domol cu efectele elctronice, dar aduce in plus sound-uri gospel. Se poate spune ca Jamiroquai e putintel mai pop. Dar, sa nu uitam Jayson Kay si trupa sa au fost maestri Universului atunci cand vine vorba de a face un melanj intre “comert” si “arta”, recte pop si jazz. E o muzichie care iti face placere s-o auzi in fundal in timp ce ai niscaiva treburi, dar se comporta foarte bine si atunci cand ai chef de auditie si-ti terorizezi vecinii de bloc cu volumul amplificatorului dat mult catre partea superioara.

Recomandari: In cazul in care funky e un cuvant care va caracterizeaza, Rock Dust Light Star nu are contraindicatii. Merge, pe repeat inclusiv….

Louie Austen - Last Man Crooning / Electrotaining You!

La ce poti sa te astepti atunci cand mergi la un concert in care apare un batranel simpatic imbracat ca un veritabil Frank Sinatra? La orice, numai la electro nu! La cei 64 de ani ai sai, austriacul care e pasionat de tenis, e un tip aparte. I se spune crooner, dar e mult mai mult decat atat. Nu e nici pe departe un Bing Crosby, Frank Sinatra, Dick Powell, Nat King Cole, Dean Martin sau Andy Williams. E cate putin din fiecare, peste care se adauga o doza de inconstienta. Sau modernism, cum vreti sa-l numiti. Variantele originale ale melodiilor constituie o excursie sarmanta in atmosfera unei seri de exceptie petrecuta in elegantul restaurant al unui vas de croaziera care te duce in inconjurul lumii. Dublul CD este recomandat tuturor acelora care vor sa descopere un pod care uneste generatia veche de cea noua.
Asteptari: Are 64 de ani, n-a castigat nici un Grammy si nici n-a vandut milioane de discuri. Face parte din gasca acelor muzicieni numiti “crooner” si sustine – printre altele - spectacole la hotelul Mariott, din Viena. E de fapt un electrocrooner, care din cand in cand mai scoate si albume. Dublul sau album Last Man Crooning / Electrotaining You! vine la patru ani distanta dupa Iguana.

Rezultat: Ma numar printre putinii spectatori care au asistat pe viu la primul sau concert din Romania, sustinut intr-o seara de duminica in clubul The Note din Timisoara, cu vreo trei ani in urma. Si credeti-ma, imi amintesc pe indelete acel concert, nu doar fiindca “that was entertainment” ci si pentru ca a declansat reactii interesante. Cei familiarizati cu psihologia s-ar putea sa fie in tema cu teoria disonantei cognitive. Pe scurt, ea spune ca echilibrul logic al unui individ dispare atunci cand acesta face cunostinta cu elemente care nu se armonizeaza cu scara lui de valori. Ei bine, acest “film” l-am vazut in multe ocazii, dar cu siguranta a fost pregnant si la concertul mai sus amintit. Pe scurt, la ce poti sa te astepti atunci cand mergi la un concert in care apare un batranel simpatic imbracat ca un veritabil Frank Sinatra? La orice, numai la electro nu! La cei 64 de ani ai sai, austriacul care e pasionat de tenis, e un tip aparte. I se spune crooner, dar e mult mai mult decat atat. Nu e nici pe departe un Bing Crosby, Frank Sinatra, Dick Powell, Nat King Cole, Dean Martin sau Andy Williams. E cate putin din fiecare, peste care se adauga o doza de inconstienta. Sau modernism, cum vreti sa-l numiti.

Aparent ceea ce face nenea Austen e o imbinare intre jazz si muzica electro. Desi, rolul acestei rubrici nu este acela de a intra in tara povestilor, story-ul de fara e prea dragutel pentru a-l omite. Asadar, dupa o viata traita in diverse baruri celebre din lumea intreaga, in 1999 muzicianul a descoperit muzica electronica. "Am hotarat pe loc sa demisionez si sa renunt la toate proiectele pe care le aveam in desfasurare pentru a ma putea dedica acestui nou proiect timp de doi ani". Louie marturiseste ca o parte dintre prieteni au incercat sa il faca sa se razgandeasca, dar s-a incapatanat sa isi respecte planul: "M-am gandit ca cel mai mare risc ar fi sa ajung in strada dupa doi ani de eforturi si atunci ar trebui sa ma intorc la vechile mele indeletniciri. Dar trebuia sa incerc sa merg in directia asta noua, indiferent de consecinte.".


Revenind la acest dublu – disc, in cazul in care nu esti foarte atent, poti avea impresia ca cele doua CD-uri incluse in carcasa s-au ratacit cumva din altele. Primele 12 piese pot parea pentru neavizati melodii „de pe vremea bunicii”, iar cele tot atatea remixuri prezente pe al doilea CD ar putea „merge” lejer in programul oricarui club. Variantele originale ale melodiilor constituie o excursie sarmanta in atmosfera unei seri de exceptie petrecuta in elegantul restaurant al unui vas de croaziera care te duce in inconjurul lumii. Ritmurile goldies sunt admirabile si destul de diverse. Bondi Beach, de exemplu, pare o bossanova cu niste percutii care amintesc de muzica jungle iar My last song creioneaza o atmosfera clasica, comparabila cu aceea inventata de Marc Almond. Intr-un teribil contrast cu semnificatia piesei, Wild thing e ca un borcan de gem de capsuni, iar piesa Paris desi n-are defel aer de sansoneta, te poate catapulta intr-o calatorie exotica pe malurile Senei. Daca sunteti amatori de Donna Summer s-al ei Hi – NRG ascultati cu urechile ciulite I wander, merita! 

Cateva din remixurile incluse pe cel de-al doilea disc – in special Hold on – ul realizat de FNM - sunt facute parca „la norma”. Cu toate acestea, momentele bune reusesc sa eclipseze micile deraieri. Printre ele se numara Bondi Beach sau acid – mix-ul la Paris, dar categoric  cireasa de pe tort este nu – disco – ul Make your move, realizat de japonezii de la Rodion. Un DJ celebru care a calcat prin Timisoara are si el o contributie aici, e vorba de Ian Pooley care face o treaba cat se poate de adorabila in piesa Little Sun. Finalul ultimei piese, My last song, inglobeaza cat se poate de concis filozofia de viata a acestui electrocrooner: „I am only a freak. Some say I am sick. Cause i dont give a damn about money and fame“. 

Recomandari: Tuturor acelora care vor sa descopere un pod care uneste generatia veche de cea noua.

3 nov. 2010

Superpitcher - Kilimanjaro

Daca faceti parte din categoria acelora care dau importanta etichetelor, ar trebui sa stiti ca Superpitcher e „bagat“ in borcanul minimal. Mai exista multe alte cuvinte trendy pentru Superpitcher, dar ceea ce auzim noi pe cel de-al doilea album ar putea fi descris ca fiind “piese cu personalitate“. Se stie, o buna parte din “electronicele” de astazi sunt variatiuni infinite pe aceeasi tema si chiar daca unele piese au “ceva” care suna bine, atunci cand e sa analizezi scheletul pe care e construita melodia constati ca prea multe lucruri n-ar fi de zis. Ei bine, nu e cazul cu Superpitcher. Poate nu e intamplator faptul ca orasul Koln unde se afla situat label-ul Kompakt e “sediul” unde a activat Can, giganticii krautrock-ului. Ei bine, nu exista krautrock pe acest disc, dar cu siguranta unele piese reusesc sa iasa din tipare.
Asteptari: Superpitcher este pseudonimul germanului Aksel Schaufler, una din figurile de baza ale casei de discuri germane Kompakt. Desi a editat o sumedenie de remixuri si productii pentru diverse compilatii, Superpitcher se afla numai la cel de-al doilea album solo, precdentul fiind Here Comes Love editat in 2004.

Rezultat: Daca faceti parte din categoria acelora care dau importanta etichetelor, ar trebui sa stiti ca Superpitcher e „bagat“ in borcanul minimal. Mai exista multe alte cuvinte trendy pentru Superpitcher, dar ceea ce auzim noi pe cel de-al doilea album ar putea fi descris ca fiind “piese cu personalitate“. Se stie, o buna parte din “electronicele” de astazi sunt variatiuni infinite pe aceeasi tema si chiar daca unele piese au “ceva” care suna bine, atunci cand e sa analizezi scheletul pe care e construita melodia constati ca prea multe lucruri n-ar fi de zis. Ei bine, nu e cazul cu Superpitcher. Probabil ca adevaratii cunoscatori de muzica electronica au descifrat deja secretul pentru care label-ul german Kompakt “tine steagul sus” de atata vreme. Schimbarea! Iar Superpitcher e un exemplu elocvent: de la downtempo-ul acut de pe primul disc a schimbat acum foaia “atacand” cu o deosebita eleganta portiuni de nu – disco, minimal – tech si multe alte asemenea subgenuri. Poate nu e intamplator faptul ca orasul Koln unde se afla situat label-ul Kompakt e “sediul” unde a activat Can, giganticii krautrock-ului. Ei bine, nu exista krautrock pe acest disc, dar cu siguranta unele piese reusesc sa iasa din tipare.

Daca acest disc ar fi fost editat si pe caseta, prima jumatate putea fi botezata Happy – Side, iar cealalta Melancolic – Side. Discul debuteaza cu un preludiu de 90 de secunde, care este mai apoi urmat de una din cele mai hipnotice piese ale discului, Voodoo. E un exemplu de piesa care nu pare la-nceput a fi promitatoare. Aparenta monotonie a unui dub digital devine pe parcurs o constructie cat se poate de interesanta si prilejuieste oricarei urechi o excursie misto prin cele mai nebanuite cotoloane ale muzicii electronice. Country Boy, Black Magic si Joanna alcatuiesc un trio care merita studiat cu mare atentie, fiind niste constructii sonore adesea surprinzatoare. Cireasa de pe tort este insa piesa Rabbits in a Hurry, care promite sa devina un hit de hit. Care n-are voie sa lipseasca din geanta cu viniluri a oricarui DJ care se respecta. Piesa e una terifiant de reusita si se situeaza undeva la jumatatea drumului sonor parcurs de Sven Varh si Laurent Garnier. Un exemplu de piesa care incepe prost dar se termina bine e Friday night: e un fel de comeback in timpurile de demult ale Kompakt-ului, salvat insa la final de un cor care repeta pana la epuizare „lack of entertainment”. A doua parte a discului e una mult mai melancolica, care personal e mai slabuta decat latura lor „happy”, dar cu siguranta nu e de lepadat.

Ar mai fi de apreciat si ca marea majoritate a instrumentelor suna atat de natural, incat e greu de crezut ca pentru fabricarea lor au fost folosite sample-uri. Indiferent daca au fost cantate sau nu “live”, ele arunca o lumina extrem de favorabila acestui disc. Kilimanjaro e sublim, nu trebuie sa mire pe nimeni faptul ca a fost “in nastere” pret de sase anisori.

Recomandari: De ascultat pentru avizii de muzica electronica creata nu neaparat pentru a pune in miscare picioarele…